și ale aceluia, dar nu mai puțin decît erau plătiți alți umanoizi. Și aveam orașul meu, cu frumoasele lui dealuri și amețitoarele păduri… Simțeam, realmente, rătăcind pe potecile lor, o amețeală… mirosurile de rășină, de urme de jivine, susurul pîraielor, tăcerea copacilor, înalta lor semeție, foșnetul pașilor mei călcînd peste straturi de frunze și crengi moarte, îmi pricinuiau o intensă beție lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri și nici nu mă simțeam văzut de ea cu priviri familiare. Nici o „corespondență”, deși îi simțeam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile și sunetele… qui chantent les transports de l’esprit et des sens[1]… Mă străduisem cîtva timp să obțin această corespondență, puneam mîna cu afecțiune pe scoarța aspră a unui gorun, îi vorbeam, tulburam tăcerea printr-un strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curînd că nici gorunul nu simțea mîna mea vie și caldă pe trunchiul lui și nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la chemare… Marea taină era prezentă în mine și prin ea înțelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deși ne naștem cu acest miraculos sentiment, trăim veșnic cu el, credem cu putere în realitatea lui și în clipe de disperare ne adresăm munților, care nu ne-au făcut nimic, norilor și apelor și pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiție naivă!), sufletul nostru intact și pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni și de noi înșine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îți întoarce doar propriu-ți glas, propria-ți desnădejde…

De aici venea libertatea mea: descoperind moartea și trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor, mă eliberam de iluzia vreunei fraternități cu natura, refugiul sufletelor rănite… Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decît un frumos mormînt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea de ea, nu văzuse marea decît o dată, ca soldat…) Ce mă atrăgea atunci? Viața spiritului, dar și a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mîna, cum intangibilă era și tenebroasa pădure, chiar dacă nu mîna aș fi pus-o pe copac, ci securea, și chiar dacă mii de securi ar fi doborît și întreaga pădure… Te simți, nici vorbă, copac, cum se simte călărețul cal sau cum ne simțim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolta cerească… Altă iluzie! Socrate însă privise doar în el însuși și s-a simțit intangibil chiar și atunci cînd a fost silit să bea cucuta… Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înșine… Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea și începem să urlăm, încredințați că asta e viața, și nu urlete scoatem, ci cîntece de triumf… Iar pentru divertisment năvălim și prin păduri…

[1] care cîntă exaltările minții și simțurilor (fr.) (n. r.)

Capitolul II

…Într-o zi, pe la prînz, telefonul de pe biroul meu sună prelung, așa cum îl auzim în ureche cînd sîntem chemați de către operatoare chiar și după ce am ridicat receptorul: vocea centralistei îmi repetă numărul. „Da”, zisei. „Vorbiți cu Mangalia!” „Alo, domnul Petrini?” auzii din mari depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei. „Da.” „Vă urez la mulți ani!” „Dar cine e acolo?” zisei, nici mirat, dar nici nepăsător. (Îmi amintii în clipa aceea că azi era ziua mea de naștere, pesemne vreo rudă, vreo mătușă sau verișoară, se gîndise la mine să-mi ureze la mulți ani, deși niciodată…) „…Știți, continuă vocea, am reușit să obțin o repartiție la mare. Peste o săptămînă mă întorc…” „Da’ cine e?” repetai, de astă dată curios, mai ales că mi se dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecțiune detalii asupra întoarcerii, ca și cînd asta m-ar fi privit cît de cît… Își spuse numele. Era casiera. „Mulțumesc, domnișoară, zisei, vă urez și eu vacanță plăcută.”

Și mă pregătii să închid. Dar ea continuă: „Parcă sînteți supărat de ziua dumneavoastră.” „Da, zisei, sînt cam supărat…” „S-a întîmplat ceva?” „Asta n-are treabă”, gîndii, totuși îi spusei ceea ce n-aș fi vrut să spun, din inerție, oricum ca un răspuns la un semn colegial, că se gîndise să mă felicite. „Da, mi s-a întîmplat, azi-dimineață am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea continuase din ziua aceea să-mi pună din cînd în cînd cîte-un fir), știți, se uscase… adică, după ce ați plecat… și cînd am golit-o s-a spart în mîinile mele în opt bucățele, fără să fi lovit-o de ceva…” „Ei și?” „Semn rău, strigai fără neliniște, dacă se spărgea în două n-avea nici o importanță, dar în opt!…” „Ei, ce e cu opt? Ce importanță are?” „Știți, opt culcat e semnul infinitului… moarte, doamnă!” „Aveți pe cineva bolnav?” „Nu, dar bunicul e foarte bătrîn!” „Da, zise ea, dar fiți liniștit, n-o să se întîmple nimic, cîte semne de-astea n-am avut eu și nici unul nu s-a adeverit…” „Oricum, vă mulțumesc de urare…” „Vă spun, n-o să i se întîmple nimic bunicului…” Și repetă apoi, înainte de a-mi spune la revedere, data întoarcerii, cu aceeași vagă sugestie de afecțiune ca și cînd eu aș fi așteptat-o dacă nu cu nerăbdare, oricum cu același interes cu care ea se gîndise la mine și îmi telefonase.

Și atunci avui acel surîs interior. Se interesase, deci, de data nașterii mele sau o aflase din întîmplare… O reținuse, însă… Plecase, așadar, de pe plajă sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda… Așteptase pînă i se dăduse… Atîta timp cu gîndul la cineva care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i spun istoria cu vaza? Cu adevărat rămăsesem surprins cînd, răsturnînd-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă pomenisem cu ea bucățele