în mîinile mele… Și era adevărat că mă gîndisem la bunicu… Dar de ce să-i fac tocmai ei astfel de confidențe? Fiindcă din dimineața aceea nu mai schimbasem nici un cuvînt cu ea, în afară de cele referitoare la sumele încasate și plătite de Oraca, iar în ceea ce privește repetarea gestului cu floarea… hm! observam doar cînd nu mai era, cînd se veștejea în vază și o aruncam pe geam cu apă cu tot… și stătea goală cîteva zile pînă să reapară, proaspătă și strălucind parcă de încîntare în culorile ei, fără să mă încînte însă și pe mine… dar, după cum îi spusesem, fără să-mi displacă… Ar fi fost într-adevăr greu de conceput…

Dar cui îi displace o reacție de supunere? Avusese, vorbind la telefon, aceeași voce ca în dimineața cînd o întrebasem dacă ea îmi pusese floarea pe birou și înaintea oricărei reflecții se ridicase în picioare… O fi fost persecutată acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus! Zîmbii iarăși, și amintirea ei se topi în lumina care mă inundă și dinafară, contemplînd îndelung prin fereastră bogata zi de august… Îmi strînsei hîrtiile mele contabile fără să mai aștept ora trei, cu gîndul să mă duc totuși să-l văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-l văzusem de aproape o lună și putea fi totuși bolnav. La vîrsta lui și un guturai poate fi… Îi cumpărai un pachet de țigări și ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez mai des, mai ales după ce observai într-o zi, privindu-l cu atenție, că ochii și sprîncenele lui semănau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de bătrînețe ca să mai pot descoperi și alte asemănări. Nu uitam cum reușise el s-o intimideze pe Matilda, în acea seară cînd sărbătorisem cu întîrziere nașterea și botezul Silviei. Ghicisem atunci în el bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde în sinea lui femeii un locșor cît de mic, oricîte viclenii, ură sau iubire l-ar fi asaltat din partea vreuneia cît fusese tînăr, sau din partea bunicii, după ce se însurase și îi făcuse atîtea fete. Și asta în mod firesc, natural. Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar încă de mic să aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici nepăsare, ca la tata, și nici lipsă de afecțiune, fiindcă ținuse totdeauna la bunica și nu călcase, cum se zice, niciodată pe de lături. Îl aflase mama acest secret, îl moștenise…

În ultima vreme se simțea umilit că îi căzuseră toți dinții din față și cei de jos nu mai întîlneau nimic sus, decît gingiile. Asta îi deforma gura, pe lîngă faptul că nu mai putea mușca pîinea… „Bunicule, îi spusesem, pune-ți o placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri, pățesc chestia asta.” „Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliți în jurul pămîntului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar toți dinții din gură, la asta nu ne pricepem.” „Ba cum să nu, am auzit că americanii ți-i scot pe toți din gură, chiar de mic, și îți pun alții în falcă, cu holșuruburi. Cică mai buni, nu se cariază. Actrițele astea ale lor cu dantură frumoasă, crezi că e dantura lor naturală?” „Îi bag în mă-sa cu holșuruburile lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe vremuri, cînd spărgeam cu ele și sîmburi de măsline”, răspunsese el furios. Totuși acceptase să-l duc la un dentist, dar se plîngea pe urmă că nu putea mînca liniștit cu porcăria aia din gură, îi sîngerau gingiile… Pînă la urmă se învățase…

Îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (și adusei și acum una) fiindcă o chema și pe bunica, și îi sticleau ochii de plăcere cînd o vedea cum se cherchelește după o jumătate de pahar și începe să îndruge verzi și uscate. „Ce-i fi mai așteptînd tu de la viață?!” îi spunea ea încercînd să se răzbune prea tîrziu că îl servise atîta amar de vreme, că nu știa nici acum să-și ia un pahar singur, iar el îi răspundea cu veșnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, cerute de ea înadins ca nimeni să nu se poată descurca în ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre ele!?). Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut și el niciodată în viață un cadou. „Păi dacă ți-l făceai singură?! răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros că își amintea și el tot atît de bine cum devenea chestia, vream eu să-ți cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de tine! Atunci de ce să-ți mai fi cumpărat eu alta?” „Așa, de schepsis”, zicea și bunica. „De schepsis o luasei tu, să nu zic eu că ți-am făcut un cadou, să spui acum, cînd nu mai ai și tu ce spune, că nu ți-am făcut și nu ți-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis dacă îți luam?…” „Aș mai fi avut!” „Ei, ce-ai mai fi avut?” „Să pui și tu mîna și să ai grijă de fetele alea.” „Și tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) Sau credeai că de-aia te-am luat eu, să stai, să tai frunză la cîini?” „Taci că te-ai momorît tu cu treaba!” (Bunica începea să se cherchelească, stîlcea cuvintele.) „Așa cum m-am «momorît» eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, și tu ce-ai făcut?” „N-am făcut nimic… hîc!” „Mai bea ce mai ai în pahar, ne mai distrăm și noi pe-aici…” „Nu mai bau, că nu sînt bețivă ca tine, mă duc să mă culc, că eu m-am sculat de dimineață, nu ca tine care stai și gogești în pat și tragi la bășini de s-aude pînă în vecini…” „Și ce vezi tu rău în asta?… Nemții, de pildă, nu poți să zici că nu sînt un popor civilizat, dar cînd îi vine unuia să tragă o…” „Mai taci din gură, îți merge