Nu era adevărat că gogea în pat. Îl găsii trebăluind prin mica lui grădină, unde avea cîțiva stupi. Era puțin agitat și îmi spuse că am căzut la țanc, de dimineață a descoperit în salcîmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, și că să-l ajut să-l prindă… A încercat el, dar de, nu-l mai țin picioarele să stea pe scară. Începui să rîd. „Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După cîte știu, te-ai apucat de albinărit fiindcă ți-a nimerit într-o zi, tot așa, un roi ca ăsta în salcîm…” „Cum nu? zise bunicul. Nu costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie să fii prost cînd ai o grădină și poieni în jur și să nu te ocupi de albinărit. Ce e mai bun ca mierea?” „Așa e, bunicule, vechii greci o băgau și în vin…” „În vin? se miră el. Și nu-i apuca cufureala?” „Cine știe, poate că tocmai de-aia îl amestecau așa, să poată pe urmă să mănînce iar. Le plăcea să stea mult la masă și să discute, stăteau așa într-o rînă, la o masă sub formă de potcoavă.” „Și ce discutau?” mai zise bunicul bîjbîind în noul stup, pregătindu-l să primească roiul sălbatic, vîrînd în el faguri cu miere, să aibă noile-venite, pentru început, ce să mănînce. „Discutau despre tot ce există”, zisei. „N-aveau treabă!” mormăi el cu afectare, el care avea, și ai fi zis că găsea în asta un mare rost, uitînd că în viața lui, în afară de faptul că de la ghișeul lui elibera atît noilor-născuți, cît și morților, unora certificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. Nu-și mai aducea pesemne aminte că pierduse atîția amari de ani uitîndu-se la alții cum jucau biliard și table. El nici măcar nu juca, se uita doar… – e drept, era un chibiț de prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el alături (exclama el ridicînd un deget în sus cu mîndrie, ca și cînd a chibița era și ăsta un secret, nu orice nătărău avea darul să influențeze astfel hazardul). Cîștigătorul făcea apoi cinste… Așa se explica, poate, cum reușise el să-și cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băutură! Bunica știa bine, leafa i-o dădea ei întreagă și nu-i mai cerea apoi nici un leu îndărăt pînă la următoarea. Iar bunica îi punea bine! Desigur, o socoteală cu creionul în mînă putea fi, în acest sens, revelatoare, ca și în cazul acelor fumători care nu cumpără țigări: au alții, și cine te poate refuza cînd, cu candoare sau în treacăt, sau prietenos, sau necăjit, zici: „dă-mi o țigară”!? Sînt atîtea feluri de a-ți păstra intacți banii din buzunar, după cum nu mai puține de a te pomeni fără ei… ca să te miri apoi după ani cum dracu au reușit unii să-și facă și să-și dreagă un rost mai bun decît al tău, și asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decît a ta… „Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!” „Ce chestie!?” se miră el. „Să faci rost de ceva fără să te coste nimic! Acum o să ai un nou stup.” „Păi cum! Nu albinele costă, se înmulțesc repede, regina… Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia și i-au trimis-o cu avionul, așa într-o cutiuță specială… Stătea și ea, săraca, în cutiuța aceea. Noi o să prindem acum una din salcîm…”

Și bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol de cîrpe pe care îl agită să scoată fum, îl legă de vîrful unei prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită și îmi dădu toată chestia asta să mă urc cu ea pe scară. Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se întîlneau trei crăci groase ale salcîmului, și albinele zburau în jurul lui în largi spirale… În lumina soarelui păreau ele însele parcă rupturi de raze materializate… cam nervoase, chiar agresive… cîntecul pe care ți-l sugera acest zumzăit al lor părea mai puțin pașnic și monoton decît al celor de jos ale bunicului, și nimic, parcă, nu te asigura că nu vor năvăli peste tine dacă vei încerca să le tulburi sau să te apropii prea mult. „Bunicule, strigai, astea sînt mai rele, dacă mă înțeapă?” „Nu fi bleg, zise el, ai să vezi cum or să pice toate una cîte una în căciulă, ca niște proaste…” „Și regina?” „Cu regină cu tot, cît e ea de regină!”

Ridicai prăjina încet pînă plasai căciula de sită sub roi și începui să aștept, curios să văd și eu ce-o să se întîmple. Fumul însă se ridica în sus și roiul nu reacționă. „Bunicule, strigai, cît trebuie să stau așa?” „Stai acolo, că nu te doare mîna”, răspunse el supărat… Parcă ar fi sancționat un copil care nu înțelegea așteptarea. O boare de vînt făcu să freamăte salcîmul. Se lăsă o tăcere! „Dă-te jos!” strigă bunicul neglijent și disprețuitor. Coborîi, totuși, cu grijă, și nu mă mirai, cum nu se miră nici el, cînd văzui căciula de sită plină de albine. Erau numeroase și cuminți (și văzui și regina de trei, patru ori mai mare decît o albină), ca și cînd ar fi știut că fuseseră găsite tocmai de cei pe care îi așteptau, acești uriași care știau mai multe despre vînt, ploaie, zăpezi și înghețuri (decît mica și captiva lor regină) și le pregăteau ei așa niște căsuțe unde să petreacă iarna, iar vara să-și caute florile și să-și depună mierea, în timp ce regina, după ce avea să zboare în azur cu trîntorii după ea, să umple apoi stupul cu albinițe. „Vezi, zise bunicul după ce le vîrî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămîne și nouă. Omul face așa? Face pentru el, și tot nu se satură, nu-i mai ajunge… Astea au legea lor, cînd trîntorii se înmulțesc prea tare, îi