Nu. N-am compus niciodată un hexametru întreg.

Poate cânţi din lăută, sau din gură…

Nu.

Nu conduci care la întreceri?

Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes.

În cazul acesta sunt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom?

Cu partida Verzilor.

Atunci, sunt pe deplin liniştit. Ce-i drept, deşi ai o avere mare, nu eşti atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânţi la lăută, să declami şi să concurezi în arenă, dar e şi mai bine şi mult mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânţi la lăută sau din gură şi să nu iei parte la întreceri. Şi mai bine decât toate e să ştii admira ceea ce face Barbă-Arămie. Eşti un băiat minunat, aşa că te poate paşte primejdia să se îndrăgostească Poppea de tine, deşi e mult prea înţeleaptă în treburi de-acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de la primii ei doi soţi. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Ştii oare că prostul acela de Otho continuă s-o iubească la nebunie până şi acum?… Rătăceşte printre stâncile Spaniei şi oftează. Şi-a pierdut într-atât vechile deprinderi şi atât de mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho!?

Îl înţeleg, răspunse Vinicius. În locul lui însă eu aş fi făcut altceva.

Ce anume?

Mi-aş fi format nişte legiuni credincioase din muntenii de acolo. Viteji soldaţi, iberii aceia!

Vinicius! Vinicius! Aproape că-mi vine să spun că n-ai fi în stare de aşa ceva. Şi ştii de ce? Pentru că asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbeşte despre ele nici măcar la condiţional. În ceea ce mă priveşte, în locul lui, aş râde de Poppea şi de Barbă-Arămie şi mi-aş face legiuni, dar nu din iberi, ci din iberiene. Cel mult aş scrie epigrame pe care, de altfel, nu le-aş citi altora, ca bietul Rufinus.

Am să ţi-o spun în unctorium{14}.

În unctorium însă atenţia lui Vinicius fu atrasă de altceva şi anume de splendidele sclave care-i aşteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat ţineau în mâinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeiţe, aşteptau ca vestiplicae{15}, să vină momentul aşezării statuare a cutelor la togile stăpânilor.

Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce colecţie ai tu aici!

Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. Toată „familia”{16} mea din Roma nu trece de patru sute de capete şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au nevoie de un număr mai mare de oameni.

Trupuri mai minunate nici Barbă-Arămie nu are, spuse Vinicius cu nările fremătânde.

La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare:

Tu mi-eşti rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius.

Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă fetele din Cos şi, ridicând repede capul, întrebă:

Cum de ţi-a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că după ce mi-am frânt mâna la marginea oraşului am stat vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului şi, văzând cât sufăr, m-a luat la el. Acolo, un sclav de-al lui, medicul Merion, m-a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine.

De ce? Nu cumva te-ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul ăsta mi-e milă de tine: bătrână şi virtuoasă! Nu-mi pot închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr!

Nu de Pomponia – ah! spuse Vinicius.

Atunci de cine?

Parcă eu ştiu cine e? Nu ştiu bine nici măcar cum o cheamă: Ligia sau Callina? În casă i se spune Ligia pentru că se trage din tribul ligienilor, dar are şi un nume barbar: Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n-am ştiut că locuieşte în ea o zeiţă. Până ce o dată, în zori, am văzut-o scăldându-se la havuzul din grădină. Şi-ţi jur pe spuma din care s-a născut Afrodita, că razele aurorei străbăteau prin trupul ei. Mă temeam că în clipa când are să apară soarele, are să se risipească asemenea umbrelor nopţii la lumina zilei. Am mai văzut-o pe urmă, de două ori. De-atunci nu mai ştiu ce-i liniştea, nu mai am alte dorinţe, nu vreau să ştiu ce poate să-mi dea Roma, nu vreau femei, nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. Îţi spun sincer, Petronius, că tânjesc după ea cum tânjea Somnul de pe mozaicul tepidarium-ului tău după Pasitea. Tânjesc ziua şi noaptea.

Dacă-i sclavă, cumpăr-o.

Nu-i sclavă.

Atunci ce-i? E vreo libertă de-a lui Plautius?

Cum n-a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă.

Atunci?

Nu ştiu, o fiică de rege sau aşa ceva.

Mă faci curios, Vinicius.

Dacă vrei să mă asculţi, am să-ţi satisfac imediat curiozitatea. Nu-i o poveste prea lungă. Tu poate că l-ai cunoscut personal pe Vannius, regele suebilor, care, izgonit din ţara sa, a stat multă vreme aici la