Roma şi chiar a devenit renumit datorită norocului său la jocul de zaruri şi priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul Drusus l-a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un om destoinic, a condus bine la început şi a purtat războaie norocoase, pe urmă însă a început să-i cam jupoaie nu numai pe vecini, dar şi pe suebii lui. Atunci Vangio şi Sido, doi nepoţi de-ai săi, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor au hotărât să-l expedieze la Roma… ca să-şi mai încerce norocul la zaruri.

Îmi amintesc, asta n-a fost aşa de mult. Era pe vremea lui Claudius.

Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe iazigi, iar scumpii săi nepoţi – pe ligieni, care, auzind de bogăţiile lui Vannius şi ademeniţi de speranţa prăzii, au venit într-un număr atât de mare, încât însuşi împăratul Claudius a început să se teamă pentru pacea graniţelor sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre barbari, totuşi i-a scris lui Atelius Hister, care comanda legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfăşurarea războiului şi să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a cerut atunci ligienilor să jure că n-au să încalce graniţa, lucru cu care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat şi ostateci, printre care se aflau şi soţia şi fiica regelui lor… Ştii şi tu că barbarii merg la război cu nevestele şi copiii, iată deci că Ligia mea este fiica regelui ligian.

De unde ştii toate astea?

Mi le-a spus însuşi Aulus Plautius. Într-adevăr, ligienii n-au încălcat graniţa. Barbarii însă vin ca furtuna şi se duc ca furtuna. Aşa au dispărut şi ligienii cu coarne de bour la coifuri. I-au bătut pe suebii lui Vannius şi pe iazigi, regele lor însă a murit în luptă. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele au rămas în mâna lui Hister. Mama a murit curând, iar Hister, neştiind ce să facă cu copilul, l-a trimis guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după terminarea războiului cu caţii, s-a întors la Roma, unde, după cum ştii, Claudius i-a permis să-şi sărbătorească triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă după încheierea festivităţilor, deoarece ostateca nu putea fi considerată sclavă, Pomponius, la rândul său, neştiind ce să facă cu ea, în cele din urmă, a dat-o în grija surorii sale Pomponia Graecina, soţia lui Plautius. În casa aceasta, unde totul este virtuos, începând de la stăpâni şi până la găinile din coteţe – a crescut o fecioară din păcate tot atât de virtuoasă ca Graecina însăşi şi atât de frumoasă, încât pe lângă ea chiar şi Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă pe lângă un măr din grădina hesperidelor{17}.

Şi?

Şi, îţi repet, că din clipa când am văzut cum razele soarelui îi străbăteau trupul acolo, la havuz, m-am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte.

E deci tot aşa de transparentă ca un ţipar sau ca o sardea tânără?

Nu glumi, Petronius, iar dacă te-ar putea înşela uşurinţa cu care am vorbit de propria-mi pasiune, află că un veşmânt strălucitor ascunde adesea răni adânci. Trebuie să-ţi mai spun că, înapoindu-mă din Asia am dormit o noapte în templul lui Mopsus ca să am un vis prevestitor. Şi iată că în vis mi s-a arătat Mopsus şi mi-a prevestit că în viaţa mea se va produce o mare schimbare datorită dragostei.

L-am auzit pe Plinius spunând că nu crede în zei, dar crede în vise şi poate că are dreptate. Glumele mele nu mă împiedică să mă gândesc uneori că, de fapt, există numai o singură zeitate, veşnică, atotputernică, creatoare: Venus Genitrix. Ea apropie sufletele, trupurile şi lucrurile. Eros a scos lumea din haos. Dacă a făcut bine, sau nu, asta-i altceva, dar de vreme ce este aşa, trebuie să-i recunoaştem puterea, chiar dacă nu vrem s-o şi binecuvântăm…

Ah, Petronius! E mai uşor să afli pe lume o filozofie, decât un sfat bun.

Spune-mi ce vrei de fapt?

Vreau s-o am pe Ligia. Vreau ca braţele mele, care acum îmbrăţişează doar aerul, s-o poată cuprinde pe ea şi s-o strângă la pieptul meu. Dac-ar fi fost o sclavă, pentru ea i-aş fi dat lui Aulus o sută de fete cu picioarele unse cu var, semn că sunt pentru prima oară scoase la vânzare. Vreau s-o am în casa mea, până când capul îmi va albi ca piscul Soracte iarna.

Nu-i sclavă, dar, în fond, face parte din familia lui Plautius şi, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o alumna{18}. Plautius ar putea să ţi-o cedeze daca-ar vrea.

Pesemne că n-o cunoşti pe Pomponia Graecina. De altfel, amândoi s-au ataşat de ea ca de propriul lor copil.

O ştiu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n-ar fi soţia lui Aulus, ai putea-o angaja ca bocitoare. De la moartea Iuliei, n-a lepădat veşmântul negru şi, în general, arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lunca aşternută cu asfodele a Câmpiilor Elizee. În acelaşi timp este o univira{19}, aşa că printre femeile noastre divorţate de patru şi cinci ori e un adevărat Fenix… Dar… ai auzit? Se spune că Fenix a renăscut într-adevăr în Egiptul de Sus, lucru care se întâmplă nu mai des decât la cinci sute de ani o dată?

Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix.

Ce să-ţi spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deşi condamnă felul meu de viaţă, are o anumită slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult decât pe alţii fiindcă ştie că n-am fost niciodată delator, ca de pildă Domitius Afer Tigellinus şi toată ceata aceea de prieteni ai lui Ahenobarbus{20}.