— Sînt dezbrăcată.

— Și ce dacă ești dezbrăcată?

— Sînt cu un bărbat.

— Ești o tîmpită.

— Tata mi-a spus că nu dorește să te mai vadă. Ți-a interzis să vii la înmormîntarea lui.

— Asta nu te privește pe tine. Cînd se întoarce?

— La sfîrșitul lumii.

Plecă în dormitor. De afară se auzeau pașii lui Marcel coborînd scările. Își apucă tîmplele cu palmele și le strînse cu toată puterea. Nu o durea capul, dar simțea nevoia să împingă înăuntru ceva care insista să iasă afară și s-o sperie. Nu știa despre ce e vorba, dar era limpede că, acolo, în cap, se afla ceva care, dacă ar ieși și i-ar apărea în față, situația ei ar deveni cu adevărat îngrozitoare.

— Stai, nu ieși! urlă ea. Nu ieși! Stai puțin! Așteaptă!

Începu să plîngă, dar fără lacrimi, și se așeză cu tot trupul peste cadavrul tatălui. Îl sărută pe față și-l mîngîie pe păr.

— Tată, am ceva în cap care vrea să iasă afară și mă sperie! strigă ea, izbucnind în plîns. Mi-e frică! Respiră!

Îi deschise buzele cu degetele, dar acestea se închiseră la loc, pocnind ca o supapă, sec.

I se făcu rău și se duse la baie să vomite, dar nu avea ce, nu mîncase de patru sau cinci zile. Ultima oară mîncase la spital din aceeași porție cu el, ca să-i facă poftă, deși mîncarea de pui cu orez n-avea nici un gust. Găsi în bucătărie un rest de coniac într-o sticlă și sorbi o înghițitură. Se îmbătă, brusc, și se întoarse lîngă patul tatălui, clătinîndu-se. Se întinse alături de el, istovită. Îi ținea o mînă deasupra inimii și se uita pe tavan, fix, fără să clipească. Curînd adormi sau leșină. Se trezi peste o oră. Era calmă. Ascultă încă o dată inima tatălui. Era, oare, posibil să fi fost doar în comă, adică să nu fi murit definitiv? Ideea aceasta o îngrozi o clipă, cunoștea un caz din familie, un băiat de 18 ani, văr primar, care murise și pe care familia era gata să-l înmormînteze, dar care se dovedise apoi viu. Cunoscuse și un alt caz, soțul unei colege, scriitor pentru copii, care făcuse o operație, fusese declarat mort, depus la morgă, i se făcuseră și formele de înmormîntare, pentru ca, apoi, să se descopere că era viu.

— Așa-i că nu ești mort?

Așteptă cinci minute răspunsul cu urechea pe pieptul lui, apoi se ridică, se pieptănă grăbită și-și puse balonzaidul pe deasupra rochiei. Plecă pe ușă, dar își aduse aminte de ceva și se îndreptă spre bibliotecă, de unde luă un volum de studiu, îl deschise la pagina o sută și scoase de acolo un plic. Apoi se uită încă o dată în jur și plecă, verificînd de două ori dacă ușa este închisă și dacă cheile sînt la ea. Ieșind în stradă, cercetă cu atenție cerul, apoi se urcă într-un taxi și-i spuse șoferului să meargă înainte. Trebuia să-și aducă aminte încotro voia să meargă. Șoferul porni spre centrul orașului, apoi ea îi spuse adresa unui spital situat pe malul Dîmboviței, în apropierea podului Mihai Vodă. Ajunsă la poarta spitalului, plăti taximetrul și intră în curte. Portarul o întrebă unde merge, ea îi spuse că merge la profesorul cutare, portarul îi spuse că profesorul respectiv nu e în spital, iar ea îi răspunse că este, știe asta precis, și strecură portarului în palmă un bilet de tramvai vechi, portarul crezu că e o bancnotă, o vîrî în buzunar, lăsînd-o să treacă. Mai tîrziu, vrînd să verifice, chinuit de curiozitate, dacă i s-a dat o hîrtie de zece lei sau douăzeci și cinci de lei, portarul se căută prin buzunare, nu găsi decît biletul de tramvai, crezu că acest bilet era de-al lui și continuă să caute, intrigat, banii, se enervă – în sfîrșit, amănuntul nu are importanță.

Nela știa unde este cabinetul profesorului și se duse direct într-acolo, sigură fiind că, dacă portarul îi spusese că acesta nu e în spital, profesorul era acolo precis.

Profesorul era, într-adevăr, în cabinet, angajat într-o discuție cu mai mulți medici. Nela așteptă lîngă ușă, în picioare, iar profesorul, crezînd, probabil, că e vreo studentă care căzuse la examen și care, din fanatism sau disperare, insistă să mai fie ascultată încă o dată, ca să nu piardă bursa, nu-i spuse nimic, o lăsă să aștepte. După ce termină discuția și medicii plecară, o invită să ia loc în fața lui. Era complet chel și avea un profil comic, de guzgan, probabil și din cauza mustăcioarei mici și zbîrlite.

— Despre ce e vorba? întrebă el cu un glas rece, obosit.

Nela trase mult aer în piept, ca să nu i se facă rău din cauza fumului de țigară.

— Despre tatăl meu, pe care l-ați operat acum șase luni.

— Ce fel de operație?

— Cancer la vezică.

Profesorul își strînse buzele a mirare și dezinteres.

— Cum îl cheamă pe tatăl dumitale?

— Pop. Lucra în Ministerul Chimiei.

— Da, îl cunosc din ilegalitate. Cum se simte?

— Nu prea bine. Mai precis, a murit. Mi-ați garantat atunci că trăiește încă trei ani.

— Și n-a trăit? întrebă profesorul sincer sau prefăcîndu-se că e sincer, dar că nu a înțeles bine ce i-a spus ea.

— Nu. De altfel, a mai fost operat încă o dată.

— Cine l-a operat?

— Un medic din provincie care pretindea că a descoperit secretul cancerului. Numele lui e Vulpescu.

— Medicii ăștia din provincie sînt băieți buni, în general, dar au un singur defect: în fiecare an ei descoperă secretul cancerului. Din nenorocire, nu țin secretul doar pentru ei. De pildă – dar vă rog să nu difuzați – acum cîteva zile, un tînăr medic din Ploiești mi-a prezentat o comunicare de optzeci de pagini în care demonstra că orice cancer la vezică este un fleac pentru el, îl vindecă sută la sută.

— Unde e? La Ploiești? întrebă Nela, palidă, ridicîndu-se de pe scaun.

— Da, dar de ce vă mai interesează acum?

Nela căzu pe scaun ca și cum ar fi îmbrîncit-o cineva.

— Exact. Uitasem că a murit. Dacă aș fi știut