— Ăsta e și norocul lor. La disperare, oamenii sînt dispuși să creadă în ei și să se lase maltratați inutil. De fapt, pentru ce ați venit la mine?

— De fapt, pentru ce am venit? puse și ea întrebarea, ca să cîștige un oarecare timp. Uitați despre ce este vorba. Dar mai întîi v-aș ruga să mă ascultați cu atenție. Acum zece zile tata știa că va muri foarte curînd. Știa că are cancer chiar de cînd l-ați operat dumneavoastră.

— Cine i-a spus?

— Chiar dumneavoastră i-ați dat de înțeles.

— Nu cred. Nu am obiceiul. Totuși, este posibil ca un om cu experiența lui de viață să fi dedus și singur situația în care se afla.

— În sfîrșit, nu am venit să vă reproșez asta. Faptul că știa de boală i-a făcut într-un fel bine, pentru că a devenit mai supus și mai lucid. Vă reproșez un singur lucru: că mi-ați promis că va mai trăi trei ani, iar el a murit după șase luni. Dar nici asta nu mai are importanță acum. Nici faptul că ați acceptat un cadou de trei mii de lei de la mine, fiica unui om pe care pretindeți că l-ați cunoscut în ilegalitate și cu care ați fost prieten. De altfel, dumneavoastră pretindeți că ați fost ilegalist cu adevărat? Pentru că tatăl meu mi-a spus cu totul altceva despre dumneavoastră.

Profesorul își aprinse o țigară și aruncă primul fum, cu indiferență, peste creștetul ei.

— În primul rînd, spuse el, calm, cei trei mii de lei i-au pretins colaboratorii mei, pe care nu-i pot împiedica să ia bani de la bolnavi. Eu am o leafă mare, nu am greutăți familiale și nu iau bani de la bolnavi. Primesc doar țigări bune și cîte o sticlă cu, pe care le iau din politețe. În al doilea rînd, din moment ce se recunoaște oficial, e normal să pretind că am fost ilegalist. Am scris articole în presa democrată, am cotizat la „Ajutorul roșu”, adică am săvîrșit gesturi controlabile. În general, am făcut lucruri mai folositoare decît tatăl dumitale, care a avut o atitudine anarhică și gratuită, atunci cînd, în loc să plece pe front și să acționeze concret împotriva războiului și a hitlerismului, și-a pus mîna sub tren.

Nela se ridică brusc în picioare și întinse o mînă spre profesor, fără să-și dea seama de ce: ca să-l lovească sau ca să-i astupe gura. Profesorul se retrase speriat, mutîndu-și scaunul lîngă perete, adică luîndu-și față de Nela o distanță care să-l pună în siguranță.

— Vă rog foarte mult, spuse el, pe un ton care nu indica nici un fel de supărare. Să discutăm calm. Deși sînteți într-o situație specială, totuși…

— Ce înseamnă „totuși”?

— Să vă păstrați demnitatea.

Nela se așeză pe scaun. Buzele i se învinețiseră și vibrau de indignare.

— Tatăl meu, dacă vrei să știi, spuse ea încet, șuierînd cuvintele, a fost cel mai bun, cel mai viteaz și mai drept de pe pămînt. Niciodată nu și-a călcat în picioare nici măcar o fărîmă din convingeri. El și-a pus mîna sub tren ca să nu renunțe la o idee, ca să fie sincer pînă la capăt cu el însuși! Alții puteau, dar el nu putea să se ducă pe frontul acela și să tragă în direcția respectivă! De ce spuneți că a fost anarhist? A-ți tăia o mînă este anarhism? Sinuciderea e tot anarhism, după părerea dumneavoastră stupidă?

Profesorul zîmbi îngăduitor, calm, aproape duios. Din clipa aceea nu-i mai era frică de Nela, ea pătrunsese pe un teren necunoscut, alunecos, devenise o pradă ușoară pentru el, mai stăpîn pe nuanțele și înțelepciunea vieții.

— Mă rog, spuse el, stingînd țigara.

— Ce înseamnă „mă rog”?

— Am spus „mă rog” în sensul: să nu idealizăm. Dumneata ești fiica lui, poți să-l idealizezi, dar eu nu pot să-l idealizez, n-am acest drept, chiar dacă e mort. Am fost și eu de față cînd a făcut acest gest. Motivul e discutabil.

— Spuneți tot, îl îndemnă ea încremenită pe scaun, cu mîinile încrucișate pe piept.

— În orice caz, nu le dau dreptate celor care spun că, de fapt, ar fi vrut să fugă și că ar fi căzut fără să vrea cu mîna sub tren. Categoric că și-a pus mîna sub tren pe deplin conștient. Discut, totuși, aspectul filozofic și moral al cazului. Sînt convins că și-a pus mîna sub tren din frică de moarte. Ca să evite frontul, unde exista pericolul morții. Au fost multe cazuri. Mulți își tăiau cîte un deget, adică degetul care trebuia să-l țină pe trăgaci, ca să fie reformați. Între timp, însă, Curtea Marțială începuse să-i condamne pe cei care-și tăiau degetul fie la moarte, fie la muncă silnică pe viață. Tatăl dumitale știa, desigur, asta, și atunci și-a tăiat toată mîna, dovedind un curaj de-a dreptul demențial. De altfel, gestul disperat al unui om fricos este egal cu gestul conștient al unui mic viteaz. În sfîrșit, dumneata crezi ce vrei despre el, eu nu pot să spun că nu l-am prețuit, că nu mi-a fost drag și că nu m-a impresionat destinul lui nefericit. Nefericit în sensul că nu s-a putut realiza în viață din cauza caracterului lui imposibil.

— Nu era un caracter imposibil, era un om sincer, care n-a spus în viața lui nici o minciună, nu spunea decît adevărul. Era un mare naiv, un copil, era și firesc să fie învins și nefericit. De ce vă mirați și de ce vă e milă de el că a fost înfrînt?

— De fapt, pentru ce ați venit? întrebă profesorul pe un ton voit oficial, dînd semne că e grăbit.

— Cu zece zile înainte de a muri, tata și-a făcut testamentul. Vă rog să-mi dați voie să vă citesc acest testament.

— Nu mă interesează. Spuneți-mi esențialul.

— Esențialul este că tatăl meu dorește ca corpul lui să nu fie înmormîntat. El cere să se folosească din trupul lui tot ce se poate folosi pentru diferite transplanturi sau experiențe medicale, iar restul să fie ars la crematoriul spitalului. Dorința lui este ca, în primul