rînd, să-l folosiți dumneavoastră pentru cercetări, ca să vedeți cum a evoluat boala după ce l-ați operat sau tot ce vă interesează într-un asemenea caz.

Chelia profesorului transpira abundent.

— De fapt, el nu este un caz. Este sau, mai bine zis, a fost un bolnav obișnuit. Știu exact cum a evoluat boala lui, nu am pentru ce să-l aduc aici și să-l deschid.

— Nici pe studenții dumneavoastră nu-i interesează un astfel de caz?

— Pe ei poate că i-ar interesa. Deși, vă spun, e o extravaganță. Nu cred să fi cerut el așa ceva. Dar chiar dacă a cerut…

Nela scoase din geantă o hîrtie și o desfăcu, înfrigurată, căutînd cu privirea un anumit paragraf.

— Vreți să citiți aici?

Profesorul refuză.

— Nu-i nevoie, vă cred. Dar eu nu fac așa ceva, din principiu. Am destule cadavre pentru cercetări. Iar ca să fac acum formalități pentru introducerea în spital a unui cadavru din afară ar însemna să devin cel puțin suspect pentru foarte multă lume.

— De ce să deveniți suspect? întrebă ea, jignită.

— Printre altele, s-ar putea spune că-mi recunosc singur un eșec. Ceea ce nu este adevărat.

— Deci nu considerați cazul tatălui meu un eșec?

— V-am spus că tatăl dumneavoastră nu e un caz.

— Și nu vreți să-l primiți?

— Nu. Vă dau cuvîntul meu de onoare că nu am ce face cu el.

— Bine! spuse Nela, și se ridică. Nu cred că mai avem ce vorbi.

În sfîrșit, după atîtea zile, putu să plîngă cu lacrimi. Și, pentru că se abținuse prea mult, acum îi curgea din ochi o mare cantitate de lichid incolor. Profesorul apăsă pe butonul soneriei și ceru două cafele. Ieși din spatele biroului, îi cuprinse umerii cu mîinile și o așeză cu forța pe scaun.

— Nu plîng din slăbiciune, preciză ea, ci pentru că sînt foarte obosită.

— O să vi se aducă imediat o cafea.

— Mulțumesc. Am băut acasă.

Profesorul își aprinse o țigară. Devenise atent și omenos.

— Aș vrea totuși să vă ajut cu ceva. Țineți neapărat să-i îndepliniți ultimele dorințe?

— Bineînțeles.

— Există, totuși, o soluție, spuse profesorul, gînditor, apoi formă un număr de telefon. Alo! strigă el în aparat. Spune-mi, duduie, profesorul Cerchez a venit? Poți să-mi faci o clipă legătura cu el? Așteaptă un moment să primească legătura, apoi continuă. Eu sînt. Te salut. Spune-mi, ai cinci minute libere? Da, acum, în clipa asta. Te rog foarte mult. Îți trimit o cunoștință apropiată. Nu e vorba de un consult, altceva. O primești? Da? Mersi. Vine imediat.

— Despre ce este vorba? întrebă ea, după ce el închise telefonul.

— Profesorul cu care am vorbit este oftalmolog, v-aș ruga să mergeți la el și să-i propuneți, dacă e posibil, să folosească corneele tatălui dumneavoastră pentru un transplant. Dar duceți-vă imediat, pentru că pe urmă pleacă la cursuri.

— Mergeți și dumneavoastră cu mine? întrebă Nela de la ușă.

— Nu, duceți-vă singură. Pe urmă treceți din nou pe la mine. E la etajul unu, camera paisprezece.

Nela ieși și se întoarse peste cinci minute.

— Ce-a spus?

— Că nu folosește cornee decît dacă sînt recoltate la o oră după deces și nu de la bolnavi de cancer.

— Da, exact. Uitasem.

Între timp fuseseră aduse cafelele.

— Serviți, o invită el.

Băură încet și în liniște. Nela arăta îngrozitor de palidă. Mîna cu care ținea ceașca îi tremura.

— Nu cumva aveți febră? o întrebă el.

— Nu am, îi răspunse ea, sever.

— Familia este de acord cu acest testament?

— Restul familiei nu știe că tata a murit. El a cerut să nu fie anunțat nimeni cînd va muri.

— De ce?

— V-am spus: pentru că nu dorea să fie înmormîntat. Nu putea suporta ceremoniile. Spuneți-mi, cunoașteți pe cineva la Institutul de Igienă?

— De ce?

— Aș putea să-i rog pe ei să ia cadavrul pentru schelet. Mi se pare că ei furnizează schelete pentru școli și facultăți ca material didactic.

— Ce să facă cu scheletul?

— Să-l utilizeze ca material didactic.

— Acestea se fac din material plastic.

— Nu știam. Deci, după părerea dumneavoastră, nu există nici o soluție în această problemă?

— Nu cred, răspunse el, sorbind ultima picătură de cafea. Părerea mea este că cel mai firesc ar fi să apreciem cu toții noblețea în sine a gestului lui și să-l ardeți la crematoriu, fără nici un fel de ceremonie. Mi-ar face plăcere dacă m-ați invita să-l conduc pe ultimul lui drum.

— Vă exprimați foarte ciudat. Adică v-ar face plăcere să asistați la înmormîntarea lui?!

Profesorul o privi năuc. Nu înțelegea despre ce e vorba și de ce i se pare ei ciudat că i-ar face plăcere să ia parte la înmormîntarea unui prieten. În cele din urmă, clipi de cîteva ori și ajunse singur la concluzia că spusese o tîmpenie.

— Nu m-am exprimat bine. Voiam să spun…

— Da, spuse ea, ridicîndu-se, înțeleg ce vreți să spuneți. Am plecat. Bună ziua.

— Puteți să-mi lăsați numărul de telefon? întrebă el în timp ce o conducea la ușă.

— Pot să vă las numărul, dar nu am telefon.

— Poate că, totuși, aș putea să vă ajut cu ceva, deși nu prea văd cum.

Ajungînd în stradă, se întrebă unde ar putea să se ducă și dacă e bine să meargă pe jos sau să ia o mașină. Căută în geantă să vadă dacă are bani, dar nu mai avea decît cinci lei și se așeză pe o bancă într-un părculeț.

Era o zi călduroasă, foarte plăcută. Soarele o reconforta și-i crea senzația că toată întîmplarea pe care o trăise în acea dimineață e un paradox, dacă nu cumva pur și simplu o stupizenie. În definitiv, ce importanță avea faptul că cineva murise și că acel cineva era tatăl ei? Tot în același timp, probabil, că muriseră și alți tați, eveniment la care ea reacționase cu totală indiferență.

Vizavi, în parc, era o piață în care se vindeau și fructe. Văzu o grămadă de mere și se repezi spre ea cuprinsă de o poftă nebună. Vînzătorul tocmai oprise vînzarea întrucît avea un control.

— Nu vindem, îi răspunse el.

— Vreau numai două.

— Poți să vrei și unul și jumătate. Nu vînd