în pretenția de infailibilitate a cunoașterii. Acest aspect are ca principale consecințe negarea totală a realității și substituirea acesteia prin utopie și mit. Lucru total paradoxal în condițiile în care comunismul, precum nazismul, are o pretenție scientistă. În ce constă domnia mitului și a utopiei în comunism? La această întrebare a răspuns superb Leszek Kołakowski prin afirmația: „comunismul a reprezentat supremația minciunii“. Aceasta s-a aflat în mod fundamental în inima proiectului marxist-leninist sub forma refuzului realității și a înlocuirii ei printr-o hiper/trans/ meta-realitate. O astfel de caracteristică este sursa generatoare de discursuri paralele care li se par viabile celor care le rostesc, dar celor care-și mențin minimumul de luciditate li se par a fi expresia unei dedublări absolute. De aici și problema fundamentală din interiorul proiectului ideologic marxist, și anume cea a duplicității și ipocriziei. Atât Pavlik Morozov, pionierul care-și denunță tatăl poliției secrete în timpul colectivizării, cât și escrocul genial Ostap Bender, personajul romanelor lui Ilf și Petrov, simbolizează dezastrul moral al comunismului. Amintesc aici două cărți: Comrade Pavlik: The Rise and Fall of a Soviet Boy Hero (Granta Books, London, 2005) de Catriona Kelly și Tear Off the Mask: Identity and Imposture in Twentieth-Century Russia (Princeton University Press, Princeton, 2005) de S. Fitzpatrick. Când discutăm despre moștenirile leniniste în regimurile postcomuniste, una dintre cele mai importante rămâne moștenirea dublului limbaj și a dublelor standarde. Ne putem despărți de moștenirea leninistă la nivelul mentalului numai dacă vom renunța la această cultură a minciunii și duplicității, care este încă prezentă din Rusia până în acele Länder ce-au format cândva Germania de Răsărit.

O altă trăsătură esențială a comunismului este că acesta se fundamentează pe dictatura asupra mentalului, dar și asupra trebuințelor umane (mă gândesc la contribuțiile esențiale la acest subiect ale exponenților Şcolii de la Budapesta, Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus, ca și la grupul de marxiști critici din jurul revistei iugoslave Praxis). Se obțin astfel o supremație a partidului și o heteronomie a individului raportat la propriile nevoi. Partidul dictează de la câte televizoare să fie produse, câte frigidere, până la cum să-și desfășoare viața trupul uman. Comunismul este, așadar, o dictatură atât asupra corpului politic, cât și asupra acelui biologic. Acest proiect poate fi sintetizat prin formula „partidul domină totul“. Cine crede că este o exagerare sau o ficțiune este contrazis în acest moment, după părerea mea într-un mod izbitor, de mărturisirile sovietologilor din școala revizionistă. De exemplu, atât Sheila Fitzpatrick, cât și Lynne Viola recunosc validitatea conceptului de totalitarism, cu limitele sale, și – în opinia celei de-a doua cercetătoare – faptul că, pentru ceea ce s-a petrecut în cazul comunismului sovietic și chinez, conceptul de genocid este perfect aplicabil. Personal, consider că regimurile comuniste au fost, cel puțin în faza lor radicală, regimuri genocidare (sau, dacă doriți, exterminatoare).

Comunismul a fost, așadar, o încercare de a realiza societatea perfectă. El a fost creat de intelighenție în pofida faptului că apoi revoluția și-a devorat creatorii. De ce era atât de importantă intelighenția în comunism? Răspunsul: pentru că aceste regimuri se bazau pe rolul ideologiei, ca element central, motorul care făcea ca întreaga arhitectură a partidului-stat să funcționeze și să se perpetueze în timp. În viziunea comunistă, universul politic este construit maniheist. Trebuie să înțelegem că, în comunism, lumea era construită într-o manieră tranșant polarizantă și exclusivistă, în care un grup de oameni autodesemnați drept reprezentanți ai progresului istoric au dreptul să constrângă întreaga societate pe baza pretenției de realizare a Istoriei, pretinzând astfel mână liberă în înfăptuirea unui experiment total de inginerie socială. Lenin publica în 1913 un text foarte interesant, o broșură cu pretenții filozofice, Materialism și empiriocriticism, în care se remarca intensitatea atacului împotriva celor bănuiți că ar submina monolitul filozofic al marxismului prin introducerea „idealismului subiectiv“. Lenin formulează, de altfel, o teză extraordinar de categorică, de un maniheism absolut: există doar două lucruri – ideologie proletară și ideologie burgheză. Cale de mijloc nu există. Sistemul se construiește, așadar, pe baza unui exclusivism total, asociat cu principiul lui Lenin și foarte apropiat de cel al lui Carl Schmitt de interpretare a politicului. Nu întâmplător acesta, spre sfârșitul vieții, a vădit o mare atracție spre ideile leniniste (situație pur paradoxală, el fiind un filozof politic al dreptei radicale). Ce îl atrăgea era postulatul partizanatului politic absolutizat: Lenin reduce politicul la formula cine pe cine. Schmitt teoretizează că politicul se reduce la relația între prieteni și dușmani, ca luptă tragică, disperată între aceștia. Există deci o comunicare la nivelul acestor două radicalisme, pe care regretatul istoric François Furet le numea „cele două patologii ale secolului XX“: patologia particularistă – fascismul – și patologia universalistă – comunismul. Nu e loc pentru inocență în universul ideologic comunist: minciuna fondatoare, matricea de bază, trebuie apărată împotriva oricărei ispite revizioniste.

Comunismul este o doctrină salvaționistă. Alain Besançon a intuit excelent această trăsătură fundamentală, natura lui de mișcare politică ca religie. El afirmă: „Care este diferența între primii creștini și comuniști? Primii știau că ei cred. Ceilalți credeau că știu.“ Într-o astfel de construcție dogmatică importanța scripturii (holy writ) este crucială. Precum în orice comunitate de credință (community of faith), în comunism cuvântul contează enorm. Aceste regimuri au fost logocratice. De aici și efectul seismic al revoltei intelectualilor. Ea a adus cu sine destrămarea dictaturii asupra cuvântului. Nu trebuie să uităm că unul dintre conceptele fundamentale dezvoltate de mișcarea disidentă a fost acela de polis paralel ca univers alternativ universului doctrinar.

Cum au fost posibile funcționarea și supraviețuirea regimurilor comuniste vreme de atâtea decenii? În mod evident, nu puteau supraviețui numai prin intermediul represiunii. Nu puteau să dăinuiască