timp, lucrul cel mai important este să nu te încurci și mai rău. Mulțumește-te numai cu treburile la care te-ai înhămat sau, cum îți place să spui, care ți-au căzut pe cap. De ce să umbli după altele? Altminteri, n-ai să mai ai nicio scuză și se vedea limpede că nu ți-au căzut pe cap. N-are niciun temei ce se spune de obicei: „N-am putut altfel. Ce s-ar fi întâmplat, dacă n-aș fi primit? Trebuia”. Nimeni nu e obligat să alerge după măriri. Este totuși ceva să stai pe loc și să nu fugi după norocul care te fură, chiar dacă nu l-ai putea respinge.

Ai să te superi oare dacă nu vin singur la sfat, ci mai aduc câțiva oameni, mai cuminţi, desigur, decât mine, cărora și eu le împărtășesc uneori ceea ce mă frământă? Citește epistola scrisă în această privință de Epicur lui Idomeneu, în care-i cere să fugă cât poate și să se grăbească, mai înainte de a se ivi vreun motiv mai puternic, care să-i răpească putinţa de a da înapoi. Dar tot el adaugă că nu trebuie să întreprindă nimic decât atunci când va putea s-o facă cum se cuvine și la momentul potrivit; iar când momentul așteptat va sosi, trebuie să se repeadă asupra lui. Când cineva plănuiește o fugă, nu trebuie să moţăie, spune el. Nu ne putem afla scăparea din cele mai grele situații decât dacă nu ne grăbim înainte de vreme și nu ne codim atunci când vine ceasul.

Ai să-mi ceri acum, probabil, și părerea stoicilor. Nimeni nu-i poate acuza de curaj orbesc: sunt mai degrabă prudenți decât curajoși. Te aștepți poate ca ei să-ți spună: „Este o lașitate să te lași doborât de poveri; luptă-te cu sarcina pe care ți-ai luat-o; nu este om curajos și de ispravă cel care fuge de muncă și căruia, dimpotrivă, curajul nu-i sporește pe măsura greutăților”. Firește, îți vor vorbi așa dacă stăruința ta și-ar avea vreun rost, dacă n-ar trebui să faci sau să rabzi nimic ce n-ar fi demn de un om cinstit. Altminteri, un om cuminte nu se va zdrobi într-o muncă josnică și umilitoare și nici nu se va agita numai ca să se agite. N-are să facă nici măcar ce crezi tu că ar fi nevoit să facă, adică, prins în vâltoarea ambițiilor, să rabde tot timpul vânzoleala valurilor lor, ci, atunci când va vedea că talazurile în care se zbate sunt grele, nesigure și primejdioase, va da înapoi. Nu o va lua la fugă, ci se va retrage încet-încet spre țărmul sigur.

Căci e ușor, Luciliu, să scapi de ocupații dacă disprețuiești foloasele lor. „Cum oare? Să părăsesc atât de mari speranțe? Să mă retrag tocmai la «vremea culesului»? Să rămân singur, singur la plimbarea în lectică, singur în atriul gol?” Vezi dar că oamenii renunță cu greu la astfel de lucruri: blestemă necazurile, dar le iubesc foloasele. Se plâng de ambițiile lor, așa cum se plâng de o femeie: dacă ai căuta să vezi ce simt cu adevărat, ai afla că nu o urăsc, ci o ceartă tot timpul. Cercetează-i pe aceștia care se plâng de ce au dorit, zicând că nu știu cum să scape de lucruri de care însă nu se pot lipsi, și vei vedea că de bunăvoie stăruie în tot ce spun că rabdă din greu și ca vai de ei.

Așa este, Luciliu: puțini oameni sunt ținuți în sclavie, cei mai mulți țin la sclavie. Dacă ești hotărât să scapi de dânsa și dacă îți place cu drept cuvânt libertatea, dacă ceri un răgaz numai pentru ca să poți ajunge la dânsa fără a te chinui la nesfârșit, cum să nu te laude tot soborul stoicilor? Toți Zenonii și toți Crisipii te vor îndemna la aceste hotărâri moderate și frumoase ale tale. Dar dacă tot amâni, spre a vedea ce să iei cu tine și cu câți bani să-ți asiguri o viață tihnită, n-ai să găsești niciodată scăparea. Nimeni nu scapă de la înec, împovărat de boccele.

Înalță-te, cu ajutorul zeilor, la o viață mai bună, dar nu așa cum ei ajută, cu fața bună și zâmbitoare, pe cei cărora le aduc numai nenorociri pompoase, cu scuza doar că ascultă de rugăciunile unor oameni care-și doresc singuri tot ce-i arde și torturează.

Tocmai îmi sigilam scrisoarea și iată că trebuie s-o desfac, ca să-i încredințez obișnuitul dar și să-ți împărtășesc o frumoasă cugetare. Cea peste care dădui, n-aș ști să-ți spun dacă e mai degrabă adevărată decât minunat exprimată. „A cui e?” zici tu. A lui Epicur: continui încă să mă împrumut la alții. „Nu e om care să nu plece de pe lume ca și cum ar fi intrat într-însa mai deunăzi.” la-l pe oricare: tânăr, bătrân, om în puterea vârstei, și ai să-l găsești tot pe atât de înspăimântat de moarte, pe cât de neştiutor să trăiască.

Nimeni nu isprăvește ceva; toți amânăm pe ziua de mâine. Nimic nu-mi place mai mult în această maximă decât că ceartă pe bătrâni pentru copilăria lor. „Nimeni, zice Epicur, nu pleacă din lume altfel de cum a venit.” Nu-i adevărat; când murim suntem mai răi ca la naștere. Și asta e din vina noastră, nu a naturii. Ea are tot dreptul să se plângă și să spună: „V-am făcut fără patimi, fără temeri, fără superstiții, fără viclenii și celelalte metehne. Plecați așa cum ați venit!” Dacă cineva moare tot pe atât de liniștit precum era în momentul nașterii înseamnă că a ajuns la înțelepciune. Acum însă, la apropierea primejdiei, noi tremurăm, ne pierdem cu firea, ne schimbăm la față, izbucnim în lacrimi care nu folosesc la nimic. Ce este oare mai rușinos decât să ne neliniştim tocmai în pragul liniștii? Pricina este că nu rămâne nimic bun din noi; ne-am chinuit pentru viață, dar nicio parte dintr-însa n-a fost a noastră: am dat-o altora, am risipit-o.

Nimeni nu-și dă silința să trăiască frumos, ci mult, deși toți am putea trăi frumos, iar prea mult, nimeni. Cu bine.