Crezi oare că am să-ți scriu cât de bună a fost cu noi iarna, această iarnă blândă și scurtă, sau cât de nesuferită-i primăvara, cât de pe dos e frigul și alte nimicuri de-ale celor care caută prilej de vorbă? Nu. Am să-ți scriu despre un lucru care ne poate folosi și mie, și ție. Despre ce altceva, decât să te îndemn la înțelepciune? Mă întrebi care este temeiul ei? Să nu te încânți cu deşertăciuni. Am spus că acesta e temeiul; aş zice mai bine, culmea ei. Ajunge pe culmi numai acela care este conștient de ce se bucură, acela care nu-și pune fericirea în puterea altuia. E un om chinuit și nesigur de sine cel pe care-l zgândăre vreo dorință, oricât de lesne de împlinit ar fi, oricât de mică sforțare i-ar cere, oricât alte speranțe nu-l vor fi înșelat.

În primul rând, fă asta, dragă Luciliu: învață să te bucuri. Crezi oare că, interzicându-ți tot ce-i întâmplător și socotind că trebuie să te ferești de speranțe și de cele mai dulci mângâieri îți răpesc prin asta multe desfătări? Dimpotrivă, n-aș vrea să-ți lipsească vreodată voioșia. Aș vrea să-ți umple casa, și ți-o va umple dacă ea vine dinăuntrul tău.

Orice alte prilejuri de înveselire nu-ți umplu inima, ci-ți descrețesc fruntea, sunt de suprafață, afară doar de crezi că a râde înseamnă a te bucura. Sufletul e cel care trebuie să-ți fie voios, încrezător și înălțat deasupra tuturor nevoilor. Crede-mă, adevărata bucurie este un lucru sever.

Crezi că vreunul dintre acești oameni cu fața veselă sau, ca să mă exprim ca prețioșii noștri, „cu ochiul hilar” disprețuiește moartea, primește în casa lui sărăcia, ține plăcerile în frâu, se gândește cum să rabde durerile? Cel care are asemenea gânduri simte o bucurie mare, dar prea puțin agreabilă. În stăpânirea unei astfel de bucurii aș vrea să fii tu: de îndată ce-i vei găsi izvorul, nu te va mai părăsi. Metalele fără valoare sunt la suprafața solului; cele mai bogate sunt cele ale căror filoane sunt ascunse: acestea răsplătesc mai din plin truda minerului. Plăcerile de care se îmbată mulțimea au un strat ușor, superficial. Orice bucurie venită din afară n-are temei. Aceea despre care-ți vorbesc eu și către care caut să te îndrept este puternică și făcută să crească mai mult înăuntru.

Fă, rogu-te, scumpul meu Luciliu, singurul lucru care te poate face fericit: azvârle și calcă în picioare toate astea care lucesc pe dinafară, tot ce ți se promite de către alții sau dintr-al altora; privește spre binele adevărat și te bucură de ce-i al tău. Ce înțeleg oare prin „ce-i al tău”? Pe tine însuți, și anume ce-i mai bun în tine. Trupul ăsta, chiar dacă nu poți face nimic fără el, consideră-l un lucru mai mult necesar decât prețios: el îți procură plăceri deșarte, efemere, de care te poți căi și care, dacă nu-s cu multă grijă strunite, se schimbă în contrariul lor. Îți spun: o plăcere care alunecă la vale duce la durere dacă nu-și ține măsura. Dar e greu să ții măsura, tocmai fiindcă o socoți un bine. Numai urmărirea binelui adevărat e la adăpost de primejdie. Ce este acest bine, mă întrebi, sau din ce provine? Îți voi răspunde: din conștiința curată, din gândurile cinstite, din faptele drepte, din disprețuirea a tot ce aduce întâmplarea, dintr-un fel liniștit de viață, care ține mereu același drum. Căci cei ce trec de la un fel de viață la altul și nici măcar nu trec, ci sunt aruncați de cine știe ce întâmplare, cum pot să aibă ceva stabil și durabil, nehotărâți și rătăcitori cum sunt? Puțini oameni se conduc, pe ei și pe cele ale lor, după un plan. Ceilalți, ca și cei ce înoată în râuri, nu merg, ci sunt târâți de cursul apei: pe unii o apă mai lină îi duce încet și îi poartă mai ușor, pe alții, un râu furios îi târăște cu dânsul; unii ajung la țărm, duși de cursul obosit al apelor; pe alții șuvoiul năvalnic îi azvârle în mare. De aceea trebuie să ne fixăm ce voim și într-asta să stăruim.

Ar fi timpul să-mi achit datoria. Ți-aș putea, de fapt, cita o vorbă de-a lui Epicur al tău[1] și mi-aș plăti obligația pentru scrisoarea asta. „Este un chin să-ți începi mereu viața” sau, ca sensul să se vadă și mai bine, „Nenorocită este viața celor ce-și încep mereu viața”. „De ce?” spui tu, căci vorba asta are nevoie de o lămurire. Fiindcă viața lor nu-i niciodată împlinită.

Nu poate fi gata de moarte cel care tocmai începe să trăiască. Noi să facem așa ca în orice clipă să fi trăit destul. Asta n-o poate concepe unul care tocmai atunci își pune la cale viața. Și să nu crezi că sunt puțini: aproape toți sunt așa. Unii încep să trăiască, tocmai când ar trebui să termine. Dacă socoți ciudat acest lucru, am să-ți spun ceva și mai ciudat: unii au încetat de a trăi înainte de a fi început. Cu bine.

1) Luciliu fusese mai înainte un adept al epicureismului. Convertirea lui la stoicism era recentă.

       24. Despre frica de ce va fi și moarte

Îmi scrii că ești îngrijorat de rezultatul unui proces, pe care ți-l face un adversar furios, și crezi că am să te îndemn a te gândi la lucruri mai frumoase și a te legăna în dulci speranțe. De fapt, ce nevoie ai să-ți cauți răul cu care ai să ai destul timp să te lupți și să-i grăbești ceasul, stricându-ți, de teama zilei de mâine, pe cea de azi? Este, fără îndoială, o prostie să te vaiți, sub cuvânt că într-o zi vei avea de suferit. Dar eu am să te liniştesc pe altă cale.

Dacă vrei să scapi de orice grijă, pune-ți în față ca posibil tot răul de care te temi să nu se întâmple și,