oricare ar fi acest rău, măsoară-l în gând și vezi cât ai a te teme: vei înțelege, cu siguranță, că temerea ta ori nu-i prea mare, ori nu-i fără sfârșit. N-ai de căutat prea multe exemple, ca să te încredințezi: în orice epocă sunt destule.

La orice fel de evenimente istorice te-ai gândi, fie interne, fie externe, îți vor apărea în minte spirite de mare înțelepciune sau de mare avânt. Acum, dacă tu vei fi condamnat, ce poți să pățești mai rău decât să fii exilat sau întemniţat? Se poate teme cineva mai mult decât de a fi ars de viu, de a fi ucis? Oprește-te la fiecare dintre aceste suferințe și adu-ți aminte de cei care le-au disprețuit: nu va trebui să cauți, ci să alegi.

Rutilius[1] a suportat condamnarea ca și cum nimic altceva nu-l apăsa decât că fusese nedrept judecat. Metellus[2] și-a îndurat exilul cu bărbăție, iar Rutilius chiar cu voie bună: acesta nu s-a întors decât la chemarea patriei, celălalt a refuzat să se întoarcă la cererea lui Sylla, căruia pe atunci nu i se refuza nimic. În temniţă, Socrate dezbătea chestiuni filozofice și, deși unii îi asigurau fuga, el n-a voit să plece și a rămas locului, ca să elibereze pe oameni de cele două temeri, cele mai apăsătoare dintre toate: a morții și a închisorii. Mucius[3] și-a pus mâna-n foc. E groaznic să fii ars de viu. Cu cât e mai groaznic însă când îți provoci singur această suferință! Iată un om neînvățat, neînarmat cu învățăturile împotriva morții și durerii, care n-avea decât dârzenia unui soldat și care se pedepsea pentru nereușita încercării lui. Nemișcat, el privea cum mâna i se topește, picătură cu picătură, pe jertfelnicul dușmanului și nu-și retrase brațul, mistuit de flăcări și ajuns niște oase goale, decât atunci când dușmanul dădu la o parte focul.

Ar fi putut să facă în acel război o faptă mai norocoasă, dar alta mai curajoasă, nu.

Observă că virtutea este cu mult mai aprigă în înfruntarea primejdiilor decât cruzimea în poruncirea lor. Mai ușor l-a iertat Porsenna pe Mucius, pentru că acesta voise să-l ucidă, decât și-a iertat Mucius faptul că nu l-a ucis. Povești cântate și răscântate în toate școlile[4] – zici tu. Când ai s-ajungi la disprețuirea morții, ai să-mi spui oare povestea cu Cato?” De ce nu? De ce să nu ți-l înfățișez în acea ultimă noapte a vieții lui, citind o carte de-a lui Platon, după ce-și pusese sabia la căpătâi?

În această împrejurare extremă își alesese două arme: una care să-i dea voința, cealaltă ca să-i dea putinţa de a muri. Așadar, după ce-și puse în ordine treburile pe care le mai putea orândui în acest ultim ceas în care totul era pierdut, el crezu că datoria lui este să nu permită nimănui să-l ucidă pe Cato și nici să dea cuiva prilejul de a-l salva. Și trăgându-și sabia, pe care până în acea clipă o păstrase nepătată de sânge, zise: „N-ai reușit nimic, soartă nemiloasă, împotrivindu-te tuturor încercărilor mele, căci eu nu luptam pentru libertatea mea, ci pentru libertatea patriei, și nu mă arătam atât de îndârjit ca să fiu eu liber, ci ca să trăiesc printre oameni liberi. Fiindcă acum însă întreaga omenire a ajuns într-o stare de plâns, Cato trebuie să se retragă la loc sigur.” Își împlântă apoi sabia, făcându-și o rană mortală. Medicii îl bandajară și, deși pierdea din ce în ce mai mult sânge și puterile îl părăseau – puterile, nu și curajul -, mâniat nu atât împotriva lui Caesar, cât împotriva lui însuși, își sfâșie cu mâinile rana și astfel își dădu sufletul, sau mai bine zis și-l smulse, acel suflet mare, disprețuitor al oricărei tiranii.

Nu adun acum exemple ca să-mi încerc talentul, ci ca să te îmbărbătez față de ce ți se pare mai înspăimântător. Și voi reuși mai ușor, arătându-ți că nu numai cei bravi au disprețuit clipa în care-şi dădeau sufletul, dar că și oameni bicisnici într-altele s-au ridicat în privința asta la curajul celor bravi. Scipio[5], de exemplu, socrul lui Cn. Pompeius, fiind aruncat pe coasta africană de un vânt potrivnic și văzându-și corabia prinsă de dușmani, s-a străpuns cu sabia. Și pe când aceștia întrebau unde este generalul, el zise: „Generalul e bine unde e”. Cuvintele acestea l-au pus pe aceeași treaptă cu strămoșii lui și n-au permis să se stingă faima predestinată Scipionilor în Africa. Înfrângerea Cartaginei a fost un mare lucru, dar și mai mare a fost victoria asupra morții. „Generalul, zise, e bine unde e.” Putea oare să moară altfel un general, și mai ales generalul lui Cato? Dar nu-ți pun în față istoria și nici nu adun exemple cu toți disprețuitorii de moarte, și sunt foarte mulți, din toate secolele. Privește la timpurile noastre, de a căror amorțire și desfrânare ne plângem: îți vor prezenta oameni din orice clasă, de orice stare și de orice vârstă, care și-au curmat prin moarte suferințele.[6] Crede-mă, Luciliu, moartea nu numai că nu-i de temut, dar, mulțumită ei, n-avem a ne teme de nimic. Ascultă de aceea netulburat amenințările dușmanului tău și, oricât de încrezător te-ar face nevinovăția ta, totuși, fiindcă la o judecată vorbesc multe altele în afară de proces, speră în dreptate, dar pregătește-te să înfrunți toată nedreptatea.

Iar mai înainte de toate caută să distingi faptele de larma creată în jurul lor și să vezi ce este fiecare lucru în sine: vei afla că nimic într-însele nu e înspăimântător, în afară de teama pe care o inspiră. Ce vezi că li se întâmplă copiilor, asta ni se întâmplă și nouă, copii ceva mai măricei: dacă ei îi văd mascați pe cei pe care îi iubesc, cu care sunt obișnuiți și cu care se joacă, nu mai pot de spaimă. Prin urmare, să smulgem masca nu numai oamenilor, dar și lucrurilor, și să le