redăm adevărata față. Ce-mi arăți sabia și focul și haita de călăi ce freamătă în jurul tău? Sfârșește cu această paradă în dosul căreia te ascunzi, îngrozind pe proști. Este moartea. Moartea pe care mai deunăzi o disprețuia sclavul meu a devenit slujnica mea. Pentru ce-ți desfaci harapnicele și complicatele tale instrumente de tortură? Pentru ce aceste unelte, fiecare făcut anume pentru schingiuirea unui mădular, și altele mii pentru sfârtecarea bucată cu bucată a omului? Lasă deoparte lucrurile astea care ne îngrozesc; spune să înceteze gemetele, strigătele și țipetele înfiorătoare scoase de cel schingiuit. Firește, este dureros, dar e durerea pe care bolnavul de sciatică o disprețuiește, bolnavul de stomac, înconjurat de bunătăți, o îndură, o femeie tânără în durerile facerii o rabdă. Dacă pot s-o îndur înseamnă că este ușoară; dacă nu, înseamnă că e scurtă.

Gândește-te mereu la aceste lucruri, pe care le-ai ascultat adesea și adesea tu singur le-ai spus; dovedește prin fapte că le-ai ascultat cinstit și că le-ai spus cinstit. Căci lucrul cel mai rușinos – și aceasta ni se obiectează în mod obișnuit – este că filozofia noastră se ocupă cu vorbele, nu cu faptele. De-abia acum ai aflat că te așteaptă moartea, exilul, durerea? Dar pentru asta te-ai născut. Să ne gândim că ni se va întâmpla tot ce se poate întâmpla. Sunt sigur că tu ai și făcut ceea ce-ţi recomand. Acum ia seama să nu te lași copleșit de această grijă, căci altminteri curajul îți va scădea și va slăbi, tocmai când trebuie să fie mai înălțat. Ridică-te de la suferința ta la suferințele tuturor. Spune-ți că trupul nostru e muritor și slab și expus suferinței nu numai de pe urma împilării celor mari. Plăcerile însele ni se schimbă în chinuri: mâncarea provoacă indigestie, băutura – sleirea puterilor și zdruncinarea nervilor, desfătările dragostei – slăbirea picioarelor, mâinilor și a tuturor încheieturilor. Am să ajung sărac? Sunt mulți cei care sunt. Am să ajung în exil? Voi zice că m-am născut acolo unde voi fi trimis. Am să fiu pus în lanțuri? Dar acum sunt liber? Dimpotrivă, natura m-a condamnat astfel prin povara grea a trupului meu. Am să mor? Asta înseamnă că n-am să mai pot fi bolnav, că n-am să mai pot fi înlănțuit, că n-am să mai pot muri.

Nu sunt atât de neghiob ca să-ți cânt aici vechiul cântec al lui Epicur[7], spunându-ți că teama de lumea cealaltă e deșartă, că nu există niciun fel de Ixion pus pe roată[8], niciun Sisif[9] împingând din greu la deal blocul de stâncă și nici eroul cu măruntaiele în fiecare zi sfâșiate și crescute la loc.[10] Nu-i nimeni atât de copil ca să se teamă de Cerber[11], de întunericul iadului și de stafiile care apar ca niște hârci. Moartea sau ne nimicește, sau ne dezrobește. Pe cei dezrobiţi, după ce au scăpat de poveri, îi așteaptă o viață mai bună. Pe cei nimiciţi nu-i mai așteaptă nimic: binele și răul dispar totodată.

Îngăduie-mi să citez aici un vers de-al tău. Mai întâi însă îți atrag atenția să te gândești că l-ai scris nu numai pentru alții, ci și pentru tine. Este urât să vorbești una și să crezi alta; dar e și mai urât să scrii una și să crezi alta. Imi amintesc cum dezvoltai odată ideea că noi, oamenii, nu murim dintr-odată, ci că ne îndreptăm încet-încet spre moarte. Murim în fiecare zi, pentru că în fiecare zi pierdem o părticică din viață și, chiar atunci când suntem în creștere, viața noastră descrește. S-a dus vremea prunciei, am pierdut după aceea copilăria, după aceea și tinerețea. Tot timpul care a trecut până ieri este mort; chiar și ziua în care ne aflăm o împărțim cu moartea. Așa precum nu ultimul fir de nisip golește clepsidra, ci tot ce s-a scurs mai înainte, tot așa nu ultimul ceas, acela în care încetăm de a mai fi, ne pricinuiește moartea, ci el ne-o încheie. Acesta este doar momentul sosirii, căci noi mergem demult spre dânsa.

Dezvoltând aceste idei cu talentul tău obișnuit – căci totdeauna ești inspirat, dar niciodată mai înaripat ca atunci când dai glas adevărului – ziceai:

„Nu este o singură moarte; ne înșfacă doar cea de pe urmă”.

Aș vrea să te citești mai degrabă pe tine decât scrisoarea mea, căci ai vedea că această moarte de care ne temem este cea din urmă, dar nu singura.

Văd ce cauţi: te întrebi ce am mai pus în scrisoarea asta, fie un cuvânt de îmbărbătare, fie vreo învățătură folositoare. Am să-ți trimit ceva tocmai despre ce discutam acum. Epicur îi ceartă la fel pe cei care-și doresc moartea, ca și pe cei care se tem de ea, spunând: „Este ridicol să alergi la moarte scârbit de viață, când tocmai prin felul tău de viață ai fost nevoit să alergi spre moarte”. Și tot așa în alt loc: „Ce poate fi mai ridicol decât să-ți dorești moartea, când tocmai de frica morții ți-ai chinuit viața?” La acestea, ai putea adăuga și o altă vorbă a lui, care sună la fel: „Este așa de mare neghiobia, ba chiar nebunia oamenilor, încât unii, fugind de moarte, se duc la moarte”. La oricare dintre aceste maxime vei reflecta, îți vei oțeli curajul de a suporta fie moartea, fie viața. Căci noi trebuie să ne pătrundem și să ne întărim cu gândul în ambele privințe: de a nu îndrăgi prea tare viața, dar nici de a o urî prea tare. Chiar dacă raţiunea ne spune s-o sfârșim, să nu ne luăm vânt nebunește și mai înainte de vreme. Omul curajos și înțelept nu trebuie să fugă, ci să plece din această lume. Și, mai presus de toate, trebuie să alunge acel sentiment care a pus stăpânire pe mulți oameni: pasiunea morții.

Căci există, dragă Luciliu, ca și în alte privințe, o necugetată înclinaţie a spiritului spre moarte, care uneori cuprinde oameni