de prost… Și are dreptate: sînt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii… și cărțile acelea și le mai reamintește și acum, atîția ani după moartea Leanei. Le ținea pe policioara din salon, în casa veche din Bulevardul Pache; au rămas acolo pînă ce a murit și Leana, tot de tuberculoză, așa cum muriseră și celelalte mătuși. Liza era pe atunci în cele dintîi clase de liceu, își amintește cu ce jind privea atunci policioara încărcată cu cărți. Era acolo și Ion, apărut de curînd… Și după moartea Leanei se bucurase chiar în ascuns că va putea lua cele două volume și le va păstra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gîndi să le ceară înapoi. Și, deodată, poruncitor, glasul mamei: „Să nu iei nimic, că au microbi!”… Cărțile apoi le-au ars, așa i-au spus, împreună cu coșul de rufe în care se afla colecția Universului literar…

— Ce poet, domnule, și Radu Rosetti! exclamă Stere. L-am cunoscut în timpul războiului…

Liza plecă fruntea. Are numai nouă ani mai mult ca mine și pare atît de bătrîn, atît de străin… Și se-mbătrînește singur, fără să i-o ceară nimeni, parcă numai ca să-i facă ei în necaz, să-i amintească aspru că el a cunoscut altă viață, că e dintr-o altă generație…

D-l Solomon, văzînd discuția începută, se ridică și plecă din odaie. Trecu în săliță și, după ce închise ușa, privi cu atenție sticlele și sifoanele din căldările cu gheață. Deschise apoi ușa de la dormitor. D-na Solomon era în fața oglinzii, privindu-se fumînd. Cu mîna stîngă își aranja părul.

— Știi că am terminat vinul, spuse d-l Solomon.

D-na Solomon ridică din umeri. Se depărtă de oglindă cu pași moi și se așeză pe marginea patului.

— Bine că s-a terminat masa, vorbi ea plictisită.

— Dar a ieșit totul excelent, adăugă d-l Solomon. Și-a fost berechet. Tu spuneai că n-are să ajungă puii… Și ai văzut c-a mai rămas… À propos, i-ai spus femeii să-i acopere bine? Cu căldurile astea… Și-au să trebuiască diseară.

Își aprinse și el o țigară și se așeză pe pat, lîngă nevastă-sa.

— Nu știu cum a rămas hotărît, mergem și noi la mînăstire?

— Cum vrei tu, răspunse d-na Solomon. Dar să știi că eu nu dorm acolo, cu ploșnițe și cu țînțari…

— Nu sînt decît țînțari, zîmbi d-l Solomon.

— Parcă tu simți vreodată!

Tăcură amîndoi, cîteva clipe, fumînd cu ochii în tavan.

— Tu ce crezi de căpitanul ăsta? întrebă d-l Solomon.

— Mă-ntrebam și eu de unde l-ați mai găsit…

— Să știi că nu-i prost, întrerupse d-l Solomon. După ce-ai plecat tu, a început o discuție foarte serioasă… Dar am impresia că s-a intimidat. Ori se pare că l-a luat Stere cam repede…

— Și ălalaltul cine e? întrebă d-na Solomon ridicîndu-se.

— Stamate, un prieten de-al căpitanului, mi se pare că-i inginer agronom…

D-l Solomon ascultă o clipă încruntat, încercînd să ghicească ce se petrece alături, apoi întrebă cu alt glas:

— S-or fi făcut cafelele?

Din sufragerie se auzeau voci, rîsete. Cîțiva pași greoi, apoi ușa se deschise și apăru bătrîna d-nă Solomon. Intră cu multă grijă, temîndu-se parcă să nu facă zgomot.

— Aicea erați? întrebă ea, fără să se mire.

Se apropie încet de pat, călcînd cu aceeași băgare de seamă, și se așeză chinuit, oftînd.

— Cum vi se pare? întrebă din nou, ridicînd privirile.

— Numai de s-o hotărî… vorbi d-l Solomon.

— Asta ziceam și eu…

D-l Solomon se întoarse către nevastă-sa.

— Aglo, eu aș zice să te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor să treacă în grădină… Nici nu mai e prea cald acum…

D-na Solomon se opri în trecăt în fața oglinzii, ca să-și aranjeze din nou coafura.

— Tu ce zici? o întrebă bătrîna.

D-na Solomon ridică din umeri și dădu să iasă din odaie.

— De, știu și eu…

După ce se închise ușa, bătrîna privi din nou spre d-l Solomon.

— Ei nu-i prea place…

— Așa e ea, n-o știi? Cînd stăm singuri cuci aici, oftează după musafiri… Și cînd are musafiri, cade obosită. Dar mie îmi place căpitanul. Are și școală…

— Și ălalaltul e drăguț, vorbi d-na Solomon.

De alături se auziră zgomote; scaune depărtate de masă, rîsete, mulțumiri. D-l Solomon se grăbi să iasă din odaie.

— Mamă, spuse el din prag, vezi, ocupă-te d-ta pentru diseară. Știi, la mînăstire trebuie să venim bine pregătiți…

Capitolul II

În grădină era încă destul de cald și Stere își scoase haina, agățîndu-și-o de ramura unui vișin. Rămase în cămașă. I se vedea ceafa rotundă, netedă, albă. Riri trecu în acea clipă pe lîngă el, cu tava încărcată cu pahare aburite. Stere o opri.

— Mie fără dulceață, mulțumesc, spuse el apucînd două pahare deodată, cu amîndouă mîinile.

Rezemată de vișin, Liza îl văzu cum înghite apa, pe nerăsuflate, aplecîndu-și capul mult pe spate, ca și cum ar fi voit s-o primească de-a dreptul în gîtlej. Liza îl privi aproape fără mirare. Avu din nou, în acea clipă, sentimentul că și-a ratat viața, că a fost păcălită – fără voia ei, înainte ca ea să prinză de veste. Ar fi vrut un singur lucru: să povestească cuiva, să se împrietenească cu cineva, cu cineva necunoscut, căruia să-i spună an cu an viața ei întreagă.

Întoarse capul. Alături, pe iarbă, era Vladimir, fratele Ririei, și cu cei doi musafiri. I se păru că e ceva schimbat în gesturile lui Vladimir. Vorbea parcă altfel, mai solemn, mai responsabil. Îl privi cîteva clipe fără să înțeleagă. Apoi zări deodată țigara pe care băiatul o ținea atent între degete. Fumul se înălța albăstrui în aerul cald al grădinii, o șuviță stingheră, tremurînd, pierzîndu-se repede în lumină.

— Tu ce ai, te doare capul?

Stere venise lîngă ea, blajin, și-i apucase brațul.

— N-am nimic, zîmbi Liza.

— Ei, parcă eu nu știu! exclamă Stere destul de tare. Ai auzit romanța aia. Așa ai rămas tu: o sentimentală!

Stamate ridică ochii și se îmbujoră brusc. Stere îl mîngîie cu o privire prietenească, recunoscătoare.

— N-ai vrea