țuici și nu se așezaseră încă pe scaune. Mai așteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea din farfurii cîte-o măslină, cîte-o felie de salam de Sibiu și arăta atît de mulțumit de sine încît nici nu observă venirea mea și a lui Vintilă, ca și cînd ar fi uitat că el mă invitase la masă. Și mai ales era treaz. Îmi plăcu de el, era grav, liniștit, chiar modest, față de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Mă așteptasem să-l găsesc deja afumat și plesnind de veselie. Mă apropiai de el, îl felicitai, dar se făcu sau chiar nu auzi ce-i spusei și mă lăsă cu mîna întinsă continuînd ciuguleala. Gîndii că trebuie să mă car imediat, dar interveni Vintilă: „Mă besmeticule, dă mîna cu dom’ profesor”, și atunci Calistrat tresări și își fixă privirea sa porcină asupra mea și bolborosi: „Dumneata cine ești?” Ca să-mi dau seama că nu era nici treaz, cum crezusem, și nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ținea atît de bine pe picioare? „A, zise, dumneata erai? Scuză-mă, n-am memorie vizuală și sînt atîția ani de cînd nu ne-am văzut…” În schimb Bacaloglu era mult mai semeț și mai infatuat decît pe vremea cînd se ocupa cu uciderea directă a șobolanilor. Era normal: acum îi ucidea prin interpuși și ai fi zis că nu era un simplu șef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al întregului oraș; el era președintele! Îmi întinse o mînă fleșcăită pe care și-o retrase în chiar secunda cînd i-o strîngeam. Flegmă mare, mă mirai că nu-mi întinse doar un deget, cum se spune că făcea Carol I cu miniștrii săi.

Ca și în prima zi cînd ne cunoscusem la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapară vorbindu-mi ca și atunci în șoaptă și uitîndu-se din cînd în cînd într-o parte să vadă dacă nu-l auzea cineva, deși nu-mi spunea nimic secret… Se bucura, în mod sincer, zise, că scăpasem de uzină și ajunsesem șef-contabil, oricum, pînă la reintegrarea mea în învățămînt e o soluție mai bună decît să… Aici își acoperi chiar gura cu palma, deși, uitîndu-se într-o parte, se convinsese că nu-l aude nimeni străin și-mi șopti: „Sînt convins că n-o să aștepți mult, mă ghidez după cazul meu, care n-a fost atît de grav ca al dumitale, n-am făcut decît vreo șase luni, dar oricum nu mai speram să fiu reprimit să-i învăț iar carte pe copii… Mai ales dacă scăpăm de erorile noastre. Eu am fost sub influența unei femei, grozave din toate punctele de vedere și din pricina ei am făcut și închisoare și nici nu m-am putut însura. Dom’ profesor, toate celelalte mi se păreau niște oițe stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un vid absolutamente total, des têtes de linotte[1], cum spun francezii, păsărici vorbărețe și zăpăcite. Femeia asta însă avea ceva în cap, o idee universală și formidabilisimă… Pot să v-o spun, sînteți profesor de filozofie, o s-o înțelegeți și o să mă înțelegeți și pe mine.” În acest timp urmăream contorsiunile gurii lui, care nu știu de ce îmi sugera, ca și în primele clipe cînd îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdărie, și o dorință de a mă desprinde de el, cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să mă acapareze. Îl întrerupsei: „Dar de ce nu ne așezăm la masă?” Nu auzi.

Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandvici cu icre, îl mîncai, dădui peste cap un păhărel de țuică și revenii lîngă strelit cu un alt sandvici în mînă. „Ei, zisei, care era ideea aceea universală și formidabilă?” Strelitul se uită neîncrezător și în dreapta și în stînga. Dar deodată renunță la orice fel de precauții și vorbi liber, ca orice om. „Dom’ profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm (sublinie acest cuvînt) împotriva unor rele, dar cine ne spune că relele acelea nu sînt spre binele nostru și așa-zisele victorii, în tehnică, în stîrpirea gîngăniilor, chiar a șobolanilor, a ciorilor și lupilor și mai ales în medicină împotriva microbilor și virușilor, așa-zisele vaccinuri, n-o să ne izoleze din ce în ce mai mult de natură și o să ne periclităm propria noastră natură? Iată, să luăm de pildă vînatul, s-a moleșit nemaiavînd lupul pe urma lui, cine ne spune că n-o să ne moleșim și noi distrugîndu-ne toți dușmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecințele acțiunilor noastre?”

Era clar, strelitul înghițise și el cîteva țuici. „Fii mai concret, zisei, revino la ideea universală și formidabilisimă a acelei tipese.” „Dom’ profesor, v-o spun, orice ființă umană dacă trebuie să moară, trebuie s-o lăsăm să moară, indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla existență în plus a unei ființe pe care natura a decis s-o înlăture, pentru ca marele furnicar uman să nu aibă de suferit. Altfel crește furnicarul și atunci chiar natura lui intrinsecă decide să moară altcineva, sau alții, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de state împotriva altor state! Ce ziceți?!!” „Da, zisei, chiar formidabilisimă tipesă. Bănuiesc că era șefa dumitale!” „Exact!” „Ce meserie avea?” „Tot învățătoare. Era directoarea școlii. A refuzat vaccinarea copiilor, le-a spus să nu vie în ziua respectivă la școală și atunci ne-a arestat pe amîndoi.” „Ar fi fost interesant, zisei, dacă i s-ar fi îmbolnăvit propriul ei copil, ce-ar fi făcut…” „N-are copii, dar s-a îmbolnăvit ea odată, era să moară, a refuzat orice medicamente… Dar eu voiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Știți cînd mi-am dat seama că ideea asta e complet greșită?” „Ei, cînd?” „În instanță! Am avut noroc cu un judecător inteligent care i-a pus ei o întrebare. Pe mine m-a dat peste cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstrație, a zis el, că natura se echilibrează singură după legile ei secrete. Că noi nu știm de