— Toată lumea zice că sînt straşnic de pneumatică, zise gînditoare Lenina, pipăindu-şi pulpele.

— Straşnic! confirmă Bernard, dar ochii lui păstrau o expresie dureroasă. „Ca o halcă de carne“, gîndea el.

Lenina ridică ochii puţin îngrijorată:

— Sper că nu ţi se pare că sînt prea grasă, nu?

Bernard clătină din cap. „Exact ca o bucată de carne“.

— Deci, mă găseşti pe gustul tău? Bernard încuviinţă din nou. Din toate punctele de vedere?

— Perfectă! zise el cu glas tare, dar în sinea lui gîndea: „Aşa se vede ea. N-o supără că e o simplă bucată de carne“.

Lenina zîmbi triumfător. Dar satisfacţia ei se dovedi prematură.

— Şi totuşi, reluă el după o mică pauză, îmi pare rău că nu s-a terminat altfel.

— Altfel? Dar ce, mai sînt şi alte feluri de a termina?

— N-am vrut să terminăm aşa… în pat, specifică el.

Lenina rămase uluită.

— Sau cel puţin nu de la început, nu din prima zi.

— Păi atunci cînd…?

Bernard dădu drumul la un şuvoi de vorbe greu de înţeles şi periculoase. Lenina se strădui din răsputeri să-şi astupe urechile minţii. Dar din cînd în cînd cîte un crîmpei de frază se făcea auzit prea puternic: „…să încerc efectul stăpînirii impulsurilor“, îl auzi ea spunînd. Aceste vorbe parcă-i declanşară în minte un resort:

— „Nicicînd pe mîine nu lăsa prilejul de a te distra“, zise ea cu un aer grav.

— Două sute de repetiţii de două ori pe săptămînă de la vîrsta de paisprezece ani pînă la şaisprezece ani şi jumătate, comentă el sec. Şi şuvoiul acela nebunesc şi periculos merse înainte: — Vreau să ştiu ce e pasiunea, îl auzi ea spunînd. Vreau să am un simţămînt puternic.

— „Atunci cînd individul simte, toată obştea se resimte“, decretă Lenina.

— Ei, şi ce dacă s-ar resimţi puţin?

— Bernard!

Dar Bernard nu se ruşină cîtuşi de puţin.

— Adulţi din punct de vedere intelectual şi-n timpul programului de lucru, dar copii în privinţa sentimentelor şi dorinţelor, continuă el.

— Domnul nostru Ford iubea copiii.

Bernard nu luă în seamă întreruperea:

— Deunăzi mi-a trecut prin minte că ar fi posibil să rămîi adult tot timpul.

— Nu înţeleg! replică Lenina cu fermitate.

— Ştiu că nu înţelegi. Tocmai de aceea te-ai culcat cu mine ieri – ne-am culcat ca nişte copii – în loc să fim adulţi şi să aşteptăm.

— Dar ne-am distrat bine, nu? insistă Lenina.

— O, straşnic de bine! răspunse Bernard, dar cu atîta jale în glas, cu o expresie de mîhnire aşa de profundă, încît Lenina simţi cum tot triumful ei i se evaporă brusc. Te pomeneşti că totuşi o găsise prea grăsuţă pentru gustul lui.

— Mde, eu ce ţi-am spus? fură singurele vorbe ale lui Fanny cînd Lenina veni la ea pentru a-i face confidenţe. Tot alcoolul ăla pe care i l-au turnat în surogatul sanguin!

— Şi totuşi îmi place, insistă Lenina. Are nişte mîini aşa de drăguţe. Şi felul cum îşi mişcă umerii – vai, e aşa de atrăgător! Oftă. Păcat că-i aşa ciudat!

Oprindu-se o clipă în faţa uşii Directorului, Bernard trase adînc aer în piept şi-şi îndreptă umerii, pregătindu-se să întîmpine antipatia şi dezaprobarea pe care era convins că i-o va arăta şeful. Bătu la uşă şi intră.

— O viză pe un permis, domnule Director, zise el cu un aer cît mai degajat, punînd hîrtia pe birou.

Directorul îl privi cu acreală. Dar hîrtia purta antetul Biroului Controlorului Mondial şi semnătura lui Mustafa Mond, mare şi neagră, întinzîndu-se pe toată partea de jos a foii. Totul era în perfectă ordine. Directorul n-avu încotro. Îşi desenă iniţialele – două litere palide şi umile la picioarele lui Mustafa Mond – şi era gata să-i returneze hîrtia fără nici un comentariu şi fără urarea amabilă „Ford să te aibă în pază“, cînd privirea îi fu atrasă de nişte cuvinte din textul permisului.

— Pentru Rezervaţia din New Mexico? întrebă el şi, în tonul său, ca şi pe faţa pe care o înălţa spre Bernard, se simţea un fel de uimire agitată.

Uimit de uimirea şefului, Bernard încuviinţă din cap. Urmă un răstimp de tăcere.

Directorul se lăsă pe speteaza scaunului, se încruntă şi făcu ochii mici:

— Cîtă vreme să fie de atunci? întrebă el, mai mult pentru sine decît adresîndu-se lui Bernard. Douăzeci de ani, presupun. Sau poate chiar douăzeci şi cinci. Cred că eram cam de vîrsta dumitale…

Oftă şi clătină din cap.

Bernard se simţi de-a dreptul stînjenit. Un om atît de convenţional, atît de scrupulos în corectitudinea lui, cum era Directorul, şi să comită o eroare atît de grosolană! Aproape că-i veni să-şi ascundă faţa în mîini şi să fugă din încăperea aceea. Nu că el personal ar fi găsit vreo eroare intrinsecă în faptul că oamenii vorbeau despre trecutul îndepărtat; aceasta era doar una dintre acele prejudecăţi hipnopedice de care se dezbărase cu totul (sau cel puţin aşa credea