doboa adversarul cu doar câteva vorbe, într-un timp absolut reco: Instinctul lui animalic era capabil să-i spună şi din ce direcţi urma să bată vântul. Şi totuşi, dacă erai foarte atent la ce ce spunea sau scria, îţi dădeai seama că vorbele lui nu aveai profunzime, că nu reflectau nici măcar o concepţie despre Iu bazată pe o convingere proprie. Lumea lui şi-o fabricase mai multe sisteme de gândire unidimensionale şi era oricâ: capabil, la nevoie, să rearanjeze combinaţia într-o clipă. Perm ţările şi asamblările erau de-a dreptul ingenioase şi intelige: lucrate, chiar artistice aş spune. Pentru mine însă, ele nu însemnau altceva decât un joc. Consecvenţa se remarca prin lipsă de consecvenţă, profunzimea prin lipsă de profunzime, concepţiile lui despre lume prin lipsa oricărei concepţii. Cu alte cuvinte, tocmai aceste lipsuri constituiau bagajul lui intelectual. Profunzimea şi existenţa unei concepţii ferme despre lume erau bagaje suplimentare care ar fi încurcat grozav ostilităţile ce izbucneau în segmentele de timp limitate ale mass-mediei şi marele lui avantaj era că nu poseda asemenea calităţi.

  Nu avea nimic de apărat, aşa că putea să-şi concentreze toată atenţia şi toate forţele pe conducerea ostilităţilor. El nu trebuia decât să atace, să-şi doboare adversarul. Noboru Wataya era un cameleon intelectual – îşi schimba culoarea în funcţie de culoarea interlocutorului sau a partenerului, compunând ad-hoc o logică eficace şi mobilizând pentru asta tot arsenalul lui retoric. Nu ştiu de unde reuşea să scoată tot acest arsenal, dar îl scotea, chiar dacă uneori era complet lipsit de substanţă. Dispunea pentru asta de măiestria şi agilitatea unui magician. Chiar dacă unii reuşeau câteodată să-i descopere şiretlicurile logice, în comparaţie cu opiniile corecte ale altora (şi acelea erau probabil cinstite, dar ridicau anumite probleme şi nu produceau o impresie puternică asupra majorităţii auditoriului), acestea erau pe departe mult mai atrăgătoare. Habar nu am de unde a deprins tehnica păcălirii, dar era clar că se pricepea de minune să facă să vibreze masele. Ştia să folosească logica ce punea în mişcare mulţimea. Chiar dacă nu era nevoie de logică, trebuia să lase doar impresia că ea există. Cel mai important lucru era să facă să vibreze mulţimea.

  Un alt punct forte al lui era împănarea discursului cu un limbaj specializat, al cărui sens nu-l înţelegea aproape nimeni, fireşte, în asemenea situaţii obişnuia să spună: „Dacă sunt lucruri pe care unii dintre dumneavoastră nu le înţeleg, nu sunt eu de vină”. Apoi avea obiceiul să ofere date peste date, cifre care erau probabil încrustate în creierul lui şi care aveau ° mare putere de convingere. Dacă ulterior te gândeai mai bine la acest aspect, îţi dădeai imediat seama că nu citase nici 0 sursă şi că de fapt nu aveai nici un motiv să crezi că erau exacte, cu atât mai mult cu cât nu provocase nici o discuţie pe marginea lor. Nici măcar o dată. Oricine ştie că cifrele sunt alunecoase, că nu poţi pune bază în ele dacă nu au acoperire, dar pentru că strategia lui era deosebit de isteaţă, pericolul nu Putea fi dezvăluit cu uşurinţă.

  Tactica lui şmecheră mă scotea din sărite pur şi simplu, dar n-am putut explica nimănui lucrul acesta şi nici nu m-am simţit capabil să o demonstrez. Era asemănătoare unei partide de box cu o stafie – pumnii nu făceau decât să spintece aerul, şuierând, şi-atât. Fără nici un alt efect, pentru că erau goi pe dinăuntru. Am fost teribil de surprins când am văzut chiar intelectuali cu pretenţii prinşi în dezbaterile lui şi asta mă enerva la culme.

  Aşa a ajuns Noboru Wataya să fie considerat una dintre cele mai mari personalităţi ale zilei. Se pare că lumii puţin îi păsa de profunzime şi de consecvenţă. Pe oameni nu-i interesau decât dezbaterile intelectuale de pe ecranul televizorului şi cu cât erau mai dure, mai aprinse, cu atât mai bine. Nu-i deranja că aceeaşi persoană spunea ceva lunea şi altceva joia.

  L-am cunoscut pe Noboru Wataya după ce Kumiko şi cu mine am decis să ne căsătorim. Mă hotărâsem să fac cunoştinţă cu el înaintea părinţilor. Fiind mai apropiat de vârsta mea, îmi era mai uşor să abordez problema căsătoriei şi mă gândeam că ar putea să-mi faciliteze cumva intrarea. Kumiko m-a avertizat, cu oarecare reţinere:

  — După părerea mea nu e cazul să contezi pe el. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar nu e genul de om la care te aştepţi.

  — Da, dar tot trebuie să-l cunosc mai devreme sau mai târziu.

  — Aşa e.

  — Merită să încerc. Nu se ştie niciodată.

  — Da, ai dreptate.

  Când i-am telefonat, nu l-a entuziasmat deloc propunerea mea de a ne întâlni, dar mi-a spus că dacă aveam ceva important de vorbit cu el, îmi putea acorda treizeci de minute. Am stabilit să ne vedem la o cofetărie din apropierea gării Ochanomizu. La vremea aceea încă nu scrisese cartea şi era doar asisten universitar. Nici nu arăta cine ştie ce. Buzunarele jachete: erau prea umflate pentru că îşi vârâse mâinile prea adânc î ele. Avea părul prea lung – ar fi trebuit să se tundă de vre două săptămâni. Tricoul polo muştar nu se potrivea absolu' deloc cu jacheta de tweed albastru cu gri. Arăta ca un tână: asistent universitar tipic, pentru care banii nu contau absolu deloc. După ochi, ziceai că-i adormit, exact ca unul care stă la bibliotecă şi citeşte toată ziua. La o privire mai atentă, a: descoperit în ei multă răceală şi duritate.

  M-am prezentat şi i-am spus că aveam de gând să mă căsătoresc cu Kumiko în viitorul apropiat. Am încercat să-i explic totul cât se poate de sincer. L-am informat că lucram pentru moment la un birou de avocatură, dar nu aveam de gând să mă limitez la ceea ce făceam. Eram în căutarea unei slujbe mai bune. Chiar dacă el considera că mariajul nostru era un act necugetat, dată fiind situaţia mea, eu o iubeam pe sora lui şi aveam de gând să o