Stamate voi să se ridice, dar Stere îi puse mîna pe umăr.

— Nu te deranja, te rog, doar sîntem între prieteni…

— Mă gîndeam că poate doamna… bîigui Stamate.

— Ea a rămas ce-a fost: o sentimentală și o romantică, zîmbi Stere. D-aia te-ntrebam: poate ne mai cîntai ceva, mai vesel…

Stamate încercă din nou să se ridice. Se simțea prost, așa cum stătea pe iarbă, cu genunchii strînși, apropiați de coate, și privind în sus, silindu-se să zîmbească, silindu-se să-și ascundă încurcătura și lipsa de vervă printr-o mimică exagerată.

— Lasă, domnule, nu te deranja, vorbi Stere apăsîndu-i încă o dată mîna pe umăr. Sau poate cînți mai bine din picioare.

— Nu cred că se poate cînta în grădină, spuse Liza. Nu e mediul.

Vladimir zvîrli iritat țigara peste gard. Îl întrerupsese tocmai cînd se simțea mai încălzit în discuție, cînd îi pierise timiditatea din timpul mesei.

— Cum o să cînte cineva în căldura asta? exclamă el ironic. Mai bine vă așezați și voi pe iarbă și mai stăm de vorbă pînă se înserează… Domnul căpitan știe o sumă de lucruri interesante. Spunea c-a citit acum de curînd o carte…

— Vai, lăsați!… se scuză căpitanul.

— După cîte văd eu, ești savant, nu glumă! îl necăji cu admirație Stere.

— Să vezi, Liza… despre existența lui Isus! exclamă Vladimir.

Liza se prefăcu mirată și interesată de această veste.

— Cine poate să știe vreodată ceva sigur despre Isus! spuse Stere placid.

— Sînt documente, îndrăzni căpitanul Manuilă.

— Dar parcă documentele astea nu le-au făcut tot popii? întrebă ironic Stere. Eu repet ce-am spus de atîtea ori: că religia e bună pentru țărani, pentru oamenii de jos, care altminteri ar fi niște anarhici… Sau mai poți spune și altceva: că Isus a fost un ideal de moralitate, de abnegație și așa mai departe. Ca ideal, nimic de spus; dimpotrivă, noi ar trebui să-l luăm de model…

— Dar ce discutați cu atîta aprindere? întrebă deodată Dorina apropiindu-se de grup.

Căpitanul se ridică politicos în picioare, urmat de Stamate. Stere nu avu timp să intervină.

— Vorbeam despre existența lui Isus, spuse Liza. Domnul căpitan a citit de curînd o carte și tocmai voia să ne spună…

— Nu e Fiul omului a lui Emil Ludwig? întrebă Dorina.

— Care Ludwig e ăsta? întrerupse Stere. Nu e ăla cu viața lui Napoleon? Lizule, avem și noi cartea asta…

Căpitanul Manuilă se întoarse cu delicatețe spre Dorina și răspunse, fără ca să-l poată auzi toți:

— Nu, domnișoară, era vorba de o carte mai puțin celebră. De altfel, nici nu e atît de nouă, a apărut acum vreo zece ani. Îi spune Le Mystère de Jesus de P. I. Couchoud…

— Să mi-o împrumuți și mie, se rugă Vladimir.

— Cu plăcere, domnule Săveanu, vorbi căpitanul corect.

Liza începuse să-l privească cu mai multă simpatie. Nu părea deloc prost. Și apoi, dăduse prilej lui Stere să se reabiliteze. Ceea ce spusese el despre existența lui Isus părea destul de interesant. Deși s-ar fi putut exprima cu mai multă îngrijire; ar fi putut vorbi și de mistica creștină, de catedrale…

Vladimir voia să se depărteze cu căpitanul, Stamate și Dorina, să facă un grup aparte, ca să poată discuta în voie, dar Riri îl apucă de braț și-l luă deoparte.

— Du-te în casă, îi șopti ea, te cheamă Aglaia.

Vladimir alergă spre intrarea principală cu pasul lui sportiv, care îi dedea întotdeauna un sentiment stenic, amintindu-i parcă încă o dată că nu are decît 19 ani, că e student la Litere și are toată viața înaintea lui. Găsi pe d-na Solomon în sufragerie, răscolind sertarele ca să caute șervețele de masă curate.

— M-ai chemat? întrebă el răsuflînd adînc.

— Voiam să te întreb dacă putem lua patefonul la mînăstire, lămuri d-na Solomon.

Vladimir tăcu cîteva clipe, ca și cum ar fi încercat să se gîndească. Îi venea greu să răspundă; întrebarea căzuse atît de neașteptată, atît de străină de gîndurile pe care i le răscolise discuția de-adineauri…

— Nu știu dacă o să mai fie timp de dansat, vorbi el distrat. O să ajungem acolo pe seară, o să trebuiască să le arătăm lacul, pădurea și celelalte… Apoi o să ne așezăm la masă…

— Atunci ai adus patefonul degeaba, spuse d-na Solomon plictisită.

— Credeam că o să se danseze aici, se scuză Vladimir.

— Văd că acum s-au așezat la vorbă, răspunse d-na Solomon, arătînd cu capul spre grădină. Nici n-au să mai vrea să intre înăuntru…

— E mult mai comod afară, încercă s-o îmbuneze Vladimir. Și cred că e mai convenabil și pentru voi; scăpați mai devreme de musafiri…

Vladimir rîse, ca să-și sublinieze gluma. Dar se simțea și el puțin vinovat. Cînd, cu o săptămînă înainte, îi telefonase d-na Solomon la București, invitîndu-l la Fierbinți împreună cu Riri, el propusese să vină cu patefonul, ca să antreneze musafirii. Știa despre ce e vorba și, cunoscînd-o bine pe Dorina, îi era teamă de o masă glacială și de o după-amiază plicticoasă. Avînd patefonul, tinerii puteau începe să danseze imediat după dejun – și gheața era ruptă. Știa mai ales cîtă plăcere face dansul d-nei Solomon, care stătea o bună parte din an departe de București, singură cu soțul ei, într-o margine de sat.

— Ție cum ți se pare căpitanul? o întrebă el după cîteva clipe, văzînd că Aglaia nu-i răspundea. Știi că s-a dezghețat acuma, la urmă…

— Faceți cum vreți, eu nu m-amestec, vorbi tăios d-na Solomon.

De ce Dumnezeu o fi atît de îmbufnată astăzi? se întrebă mirat Vladimir. Poate pentru că nu i-a făcut nimeni curte… Își aminti că Aglaia nu se amuza decît dacă se ocupa cineva de ea, insistent, galant și curtenitor – cineva, dar nu d-l Solomon. Din nefericire, astăzi nu era nici un cavaler. Căpitanul ar fi trebuit să se ocupe de Dorina. Iar prietenul lui, inginerul, pare a fi foarte timid. Dacă s-ar fi dansat…

— Poate că ar trebui să aranjăm ceva aici,