ajuns în stradă m-am uitat la ceas: era 11:30. Șovăiam, întrebîndu-mă dacă n-ar trebui să telefonez lui A. D. P., cînd, la vreo zece, cincisprezece metri, într-o camionetă care pornea chiar atunci, mi s-a părut că zăresc silueta Niculinei. (De fapt, îi recunoscusem rochia). Am început să alerg, strigîndu-i numele, dar, foarte probabil, nu m-a auzit și, cîteva clipe în urmă, camioneta dispăru după colț.

Aproape o jumătate de ceas am așteptat zadarnic pe trotuar să treacă vreo mașină. În cele din urmă, am luat troleibuzul pînă la Statuia C. A. Rosetti, apoi m-am îndreptat spre locuința lui Pandele. Înaintam agale, nu numai pentru că mă simțeam obosit, dar mai ales pentru că nu știam ce să-i spun. Mă întrebam dacă ar trebui să-i spun că zărisem – sau, cel puțin, așa mi se păruse – că zărisem silueta Niculinei.

Spre surprinderea mea, Ecaterina mă aștepta în fața ușii de la intrare.

— A plecat, exclamă. Și-a făcut singur valiza și a plecat!

Ca să nu-mi trădez mirarea și dezamăgirea, i-am întins buchetul cu trandafiri.

— Cred că trebuie să-l punem în vasul cel mare, vasul albastru, din salon. Și cu foarte multă apă.

Apoi m-am îndreptat calm spre birou. Ecaterina m-a urmat supusă, purtînd buchetul în amîndouă brațele, ca pe un prunc.

— A fost întîi un telefon foarte lung, pe la 9:30, începu misterios, și după aceea mi-a cerut să-i aduc valiza cea nouă, cea cu etichetă. Am vrut să-l ajut, dar mi-a spus că și-o face singur. Apoi a chemat el la telefon…

— N-a lăsat nici un mesagiu pentru mine? am întrebat-o.

— Ba da. V-a lăsat un plic pe birou, un plic sigilat, repetă subliniind cuvintele.

Evident, îl sigilase ca să fie sigur că nu-l deschide Ecaterina. Văzînd că rămîne lîngă mine, curioasă, sperînd să ghicească după figura mea conținutul scrisorii, i-am arătat blînd trandafirii.

— Dacă nu le tai cozile și nu-i pui imediat în apă, au să se ofilească.

Așa cum îmi fusese teamă, mesajul era laconic și enigmatic. „Evenimente decisive par a se pregăti în cel mai apropiat viitor. Decisive și importante pentru noi amîndoi. Nu știu cît timp voi lipsi. Te rog să fii, ca și altădată, locțiitorul meu în acest birou! Și, orice s-ar întîmpla, Memoriile vor trebui să apară la data fixată de Editură.”

Am pus scrisoarea în buzunar și am trecut în bucătărie.

— Ce spune? mă întrebă Ecaterina. Ce s-a întîmplat?

— Nu spune ce s-a întîmplat. Probabil, un subiect de roman… Știi că așa se petrec lucrurile de cîte ori începe să-l obsedeze ideea unui nou roman.

— Sau, poate, mă întrerupse Ecaterina zîmbind cu înțeles, poate a întîlnit o nouă eroină. Așa cum s-a întîmplat acum trei ani.

— Se poate și asta. O să aflăm mai tîrziu…

Așa aflasem și ultima oară; tîrziu de tot, doar cu cîteva zile înainte de a se întoarce. Aflasem amîndoi printr-o indiscreție; Ecaterina de la șofer, eu de la secretariatul Editurii. A. D. P. nu dispăruse ca să poată începe un nou roman. Se ascunsese la Sighișoara, cu o studentă de la Facultatea de ziaristică.

— O să aflăm mai tîrziu, repetai. Deocamdată, noi o să ne vedem de treabă. Eu am să vin în fiecare după-amiază și am să lucrez pînă seara. Dumneata, dacă sună telefonul, răspunzi întotdeauna același lucru: că domnul Pandele e plecat și, dacă vor să știe mai mult, să-mi telefoneze aici, între două și șase. Numai în cazul că, dimineața sau seara, va telefona Maestrul, am pronunțat cu fermitate cuvintele, numai în acest caz mă chemi imediat la telefon, la mine acasă.

Ecaterina mă ascultase absentă, despărțind cu grijă trandafirii unul cîte unul.

— Știți că a mai fost cineva aseară, începu cu glas misterios. Sau, poate, au fost mai mulți. Au fumat 19 țigări; le-am numărat, pentru că neavînd scrumiere, și-au stins țigările într-o farfurie.

— Știu, am întrerupt-o. Mi-a telefonat Maestrul azi dimineață… Dar cum se face că te-ai întors atît de devreme? Te așteptam pe la trei, trei și jumătate.

De cîte ori aduceam vorba despre dispariția lui Ioanid, Ecaterina își pierdea insuportabilul ei complex de stăpînă a casei și se îmblînzea, devenea aproape umilă.

— M-am înșelat, șopti îmbujorîndu-se. Nu era el…

Apoi, ca să nu văd că lăcrămează, s-a concentrat asupra trandafirilor.

— În orice caz, am adăugat, cît timp lipsește Maestrul ar fi bine să rămîi mai mult acasă.

Ajuns în dreptul ușii, m-am întors din nou spre ea.

— Cum a plecat? Cu taxiul sau a venit o mașină să-l ia? Sau limuzina Societății?

Fără să-și ridice ochii, căci se înțepase deja de cîteva ori tăind cozile trandafirilor, Ecaterina mi-a răspuns plictisită, oarecum în silă.

— Nici mașină, nici taxi, și nici limuzina Societății. Era un fel de camionetă, veche și hodorogită… Mi-era rușine că ne văd vecinii, și am intrat repede în casă…

Capitolul IV

M-am așezat deprimat la birou. Dacă i se pare că s-a îndrăgostit de Niculina și speră într-o nouă aventură, înseamnă că A. D. P. n-a înțeles nimic; sau că nu vrea să înțeleagă. Regretam acum că nu-i spusesem, hotărît, adevărul: după toate probabilitățile, Laurian era băiatul lui.

Deși enigmatică, inscripția de pe pagina de gardă a romanului Roata morii – „Sibiu, Crăciun 1938, Orfeu, Steaua sus răsare…” – își revela sensul prin cuvintele adăugate cu creionul, șapte ani mai tîrziu: „Pentru Laurian, cînd va fi mare, ca să înțeleagă și să ne ierte”. Niculina ghicise just: mama lui Serdaru era artista care trebuia să joace rolul Euridicei în piesa lui Pandele. Cu puțin timp înainte de moarte, la spital, încredințase volumul unui prieten, cu rugămintea să-l predea băiatului după ce își va lua bacalaureatul. Atunci, la Sibiu, în decembrie 1938, cînd repeta rolul Euridicei, era căsătorită cu doctorul Serdaru, dar după cîțiva ani s-au despărțit. Ea nu s-a recăsătorit, iar doctorul a murit în ultimul an de război. Laurian fusese crescut de o mătușă. Pe