doctor îl văzuse doar de cîteva ori, căci se stabilise la Cluj, iar singurele obiecte rămase de la mamă erau o cruciuliță de argint și un exemplar din Roata morii, cu acea misterioasă inscripție… Toate acestea le reconstituisem din mărturisirile lui Serdaru, întrerupte de dansuri și pantomime.

M-am ridicat nervos de la birou și m-am îndreptat spre fotoliul pe care se așezase la început Niculina. Evident, ar fi trebuit să-i întreb cum au numărat acele 243 zile; le-au numărat zi după zi, rupînd foile din calendar? Dar eram încă intimidat și, puțin după aceea, Niculina ne-a povestit cum îndată ce-a văzut că se anunță Steaua sus răsare, și-a adus aminte de inscripție. Din cîțiva pași neașteptat de mari a fost lîngă valiză, a scos cartea și, în clipa următoare, s-a oprit în fața biroului și i-a arătat rîndurile scrise, cu cerneală și cu creionul. Dar Pandele nu părea impresionat.

— Este un exemplar din prima ediție, a spus.

Niculina l-a privit adînc emoționată, cu o mare tristețe în priviri; apoi s-a reîntors lîngă valiza rămasă deschisă și a ascuns cartea între ceea ce mi s-a părut a fi două rînduri de voaluri.

— Va trebui, totuși, să încercăm, i-a șoptit lui Serdaru. Tînărul s-a ridicat solemn din scaun și, foarte palid, s-a adresat lui Pandele, rostind rar cuvintele.

— Primul spectacol! Pantomimă după o legendă indiană. Matsiendranath, prizonier amnezic al femeilor din Țara Kadali…

Eram atît de surprins, și într-un anumit fel fascinat, ascultînd acele nume exotice încît n-am observat cînd Niculina și-a scos rochia și a rămas într-un tricou argintiu. Am văzut-o încovoindu-se leneșă, lăsîndu-și palmele să atingă covorul, începînd să-l mîngîie, somnoroasă, și mi s-a părut că o aud murmurînd cuvinte neînțelese.

Dar mi-am dat repede seama că nu le murmura ea, ci Laurian, rămas în picioare, aproape de perete, și puțin timp în urmă l-am auzit cîntînd o melodie stranie, tristă, și de-abia atunci am remarcat că își ridicase gulerul de la haină, ascunzîndu-și cravata și cămașa; părea acum un alt bărbat, mult mai bătrîn, cu o șuviță de păr cărunt căzîndu-i pe frunte, și ochii pe jumătate închiși. Dar cînd își scosese fluierul, scurt și îndesat, din care izbucniseră acele sunete neverosimile, căci semănau cu un grohăit de fiară sălbatică, topindu-se pe nesimțite într-un lung suspin, o tînguire nefirească, în care mi se părea că recunosc apropierea vijeliei, și auzeam rupîndu-se cu zgomot ramuri mari, încărcate? Desigur, ca și A. D. P., urmărisem pantomima Niculinei și nu observasem gesturile lui Serdaru. Mă trezise deodată, aproape înspăimîntîndu-mă, țipătul de mistreț înjunghiat – și de-abia atunci i-am văzut fluierul.

Îmi aminteam aceste amănunte răsturnat în fotoliul Niculinei, cu privirile în tavan, cînd a sunat telefonul. Era Ghiță Horia, directorul Editurii.

— Ei! Care sînt instrucțiile? m-a întrebat sarcastic.

— Maestrul e plecat la țară, și deocamdată…

— Știu, știu, cunosc povestea, m-a întrerupt. Mi-a telefonat azi dimineață, m-a anunțat că dispare pentru cîtva timp, în „interese de serviciu”, chiar așa a spus: „interese de serviciu”, dar a adăugat că-ți lasă dumitale instrucții precise.

Nu voiam să-mi ghicească încurcătura.

— Dacă e vorba de primul volum din Memorii, am început.

— Dar nu e vorba de Memorii, m-a întrerupt din nou, enervat. Mi-a vorbit de un proiect senzațional: un volum de Teatru, și mi-a spus că îți lasă dumitale instrucții precise.

— Nu știu nimic.

— Atunci și-a bătut joc de mine! exclamă trîntind receptorul.

Am început să mă plimb, nervos, consternat. Nu știam ce să cred. Nu trecuseră 24 de ore de cînd A. D. P. mărturisise că în toată viața lui nu scrisese decît o singură piesă de teatru, Orfeu și Euridice, și aceea, spunea el, proastă, pretențioasă și artificială. În arhiva lui de manuscrise, cel puțin în dosarele care îmi erau accesibile, nu dădusem niciodată peste vreo însemnare relativă la teatru. Nu găsisem nici măcar manuscrisul, sau copia dactilografiată a celor cinci tablouri din Orfeu și Euridice.

În cele din urmă m-am așezat pe fotoliul lui, la birou, am scos scrisoarea din buzunar și am recitit-o cu atenție. „Evenimente decisive și importante”; dar de ce „importante pentru noi amîndoi?”. Poate, vorbindu-i la telefon azi dimineață, unul din ei – Serdaru sau Niculina – i-a destăinuit și alte amănunte în legătură cu repetițiile de la Sibiu, din iarna 1938. Probabil că mai există și alți martori. Altminteri, de unde știa Serdaru că Pandele sugerase actorilor să colinde cu Steaua pe la prieteni? De unde știa ce le spusese Pandele, că de-abia atunci a înțeles cît de profundă și semnificativă este asemănarea între Orfeu și Isus?

Dar m-am trezit deodată întrebîndu-mă cum de izbutea Niculina să-și scoată atît de repede rochia, și în atîtea chipuri, încît acum nu mai eram sigur dacă la al doilea sau al treilea „spectacol” și-o scosese trăgînd-o pe deasupra capului, sau o lăsase să cadă la picioare, ieșind din ea ca dintr-un coș cu rufe? Și mai erau atîtea alte lucruri care mă intrigau. Nu înțelegeam cum își schimba Niculina tricoul, la început argintiu, apoi negru, apoi de culoarea prunelor coapte, apoi din nou negru; cum apăreau și dispăreau voalurile și eșarfele pe care, după ultimul spectacol, le-a adunat cu grijă și le-a așezat în valiză? Cum reușea Serdaru să-și schimbe înfățișarea și vîrsta, părînd a avea, uneori, părul aproape cărunt, alteori roșu, scînteind ca arama în soare? Scotocise de cîteva ori în valiză, scoțînd o dată o mască – pe care, de altfel, nu o folosise – și altă dată cîteva batiste pe care le distribuise meticulos în diferite buzunare. Nu-mi amintesc să-l fi surprins dînd la iveală și alte obiecte, deși a folosit mai multe instrumente, le-aș spune muzicale, instrumente, e drept, mărunte, minuscule, dar care, totuși, ocupau laolaltă