i-a dat să bea până l-a luat ameţeala, şi la necazul în care alcoolul îl vârâse după aceea, făcându-l să creadă că poate dormi în parc. Şi-a dus mâna la cicatricea de pe frunte.

— Poate mai târziu.

Bertie a dat din cap şi s-a dus în casă.

Susan a luat o mătură şi a început să măture găinaţul de pe podea.

— Pot să te ajut?

Ea a clătinat din cap.

Ollie a văzut un făraş agăţat de un cui ruginit. L-a luat şi s-a aplecat asupra unei grămezi mai mari.

Susan mătura cu mişcări bruşte, ridicând praf şi murdărie în toate părţile.

— N-am vrut să spun că nu preţuiesc Operaţiunea Columba sau munca voastră, a zis el, scuturând ceva ca o boabă de mazăre uscată care îi intrase sub cămaşă.

— Afară, la groapa de gunoi, l-a îndrumat Susan.

Ollie a aruncat mizeria şi s-a întors la o altă grămadă, vârând făraşul în ea.

— După câte se pare, sunt cam neştiutor când vine vorba de păsări.

Susan a început să dea şi mai aprig cu mătura.

Ollie a simţit cum îl nimeresc nişte bobiţe uscate.

Şi-a dres vocea.

— Porumbei.

Susan a pus mătura într-un colţ. Ollie a aruncat la gunoi ce se mai adunase în făraş. S-a întors apoi în hulubărie, unde Susan stătea cu Ducesa în braţe.

— Îmi cer iertare, i-a spus el.

Ea şi-a dus mâna la gură. Ducesa a întors capul.

— Ce e? a întrebat Ollie.

— Faţa ta...

Ollie a dat cu mâna peste obraji.

Susan a izbucnit în râs.

— Nu. Ai o murdărie..., a spus ea, punându-şi degetul pe nas.

Când a dus mâna la nas, Ollie a nimerit într-un găinaţ destul de moale. I-a dat un bobârnac.

— Cred că am primit ce mi se cuvenea.

— Aşa este, a spus Susan şi a mângâiat-o pe Ducesa. Data viitoare să foloseşti lopata.

Ollie a zărit o lopată lată proptită într-un colţ.

— Făraşul este prea mic.

Ollie a pufnit în râs.

— Acum e cam târziu să-mi spui, nu crezi?

— Voiam să nu-ţi spun deloc, a răspuns Susan, dându-şi o şuviţă de păr după ureche. Dar nu se poate să nu-ţi fie puţin milă de o persoană plină de murdării, chiar dacă nu deosebeşte un porumbel de un curcan.

Ollie a băgat de seamă că vocea ei se înmuiase.

— Îmi dai voie? a întrebat el şi a întins mâinile.

Susan a mângâiat-o pe Ducesa, poate ca s-o calmeze, şi a aşezat-o cu grijă în palmele lui Ollie.

El i-a simţit ghearele ascuţite. Cu blândeţe, a mângâiat-o cu degetul pe spate.

— Îmi pare rău că ţi-am zis că eşti băiat, i-a şoptit el Ducesei.

Porumbiţa a uguit şi a clipit de câteva ori.

— Se pare că te-a iertat, a spus Susan.

Ollie a simţit cât de catifelate erau penele Ducesei.

— Aş vrea să le putem spune porumbeilor ce nobilă misiune au, a spus Ollie privind-o pe Susan. Nu e cinstit să nu înţeleagă pentru ce îi aruncăm în ghearele duşmanului.

Susan a mai făcut un pas spre el. A mângâiat-o şi ea pe Ducesa, atingând uşor cu degetele mâna lui.

Ollie a simţit cum i se furnică pielea. A înghiţit în sec.

— Crezi cu adevărat că nişte porumbei pot schimba soarta războiului?

Susan a dat din cap că da.

Zgomotul motoarelor a stârnit porumbeii, care au început să se agite. Susan a luat-o pe Ducesa de la Ollie. Când au ieşit afară, au zărit un şir de vehicule militare care se apropiau de drumul spre casă. Deasupra crescătoriei se înălţa o dâră de praf.

Dintr-un camion au coborât doi soldaţi care au descărcat un tambur mare de sârmă. Un alt soldat a adus o cutie cu scule. Alţii au descărcat nişte cuşti mici.

Susan s-a îndreptat spre soldaţii care rostogoleau tamburul.

— Ce faceţi aici?

— Avem ordin, domnişoară, a răspuns unul dintre soldaţi.

— Poftim?

Soldaţii s-au îndepărtat trăgând capătul sârmei.

Ollie a fugit după ei şi s-a oprit în faţa soldaţilor.

— Domnişoara v-a întrebat ceva.

— Avem ordin să securizăm crescătoria, a răspuns un soldat.

Bărbaţii au continuat să deruleze sârma pe lângă Ollie şi s-au îndreptat spre una din hulubării.

Susan şi Ollie au auzit deodată zgomot de fierăstrău. S-au întors şi au văzut un soldat care tăia platforma de aterizare a porumbeilor de la una din hulubării.

— Opreşte-te! a strigat Susan.

Soldatul şi-a văzut de treabă mai departe.

— Lasă-l jos! a spus Susan când a ajuns la hulubărie.

Soldatul s-a oprit şi a cercetat lama fierăstrăului.

— Ce faci aici? l-a întrebat Ollie.

— Pun alarme.

— Alarme? Nu ne-a spus nimeni de alarme.

Soldatul a ridicat din umeri şi a tăiat mai departe.

Pe drum se apropia în viteză un alt vehicul. A frânat brusc şi un norişor de praf s-a înălţat spre fagul de alături. Ollie a simţit cum i se încleştează mâinile când a văzut un ofiţer cu părul negru tăciune coborând din maşină.

— Să nu faci vreo prostie, l-a sfătuit Susan.

Locotenent-aviatorul Boar a urcat treptele şi a bătut la uşă. Bertie a ieşit în prag, şi-a pocnit palmele una de alta şi s-a repezit înapoi în casă. Până să ajungă Ollie şi Susan la el, Bertie ieşise pe verandă fluturându-şi bastonul ca pe o sabie.

— Nemernicule! a strigat Bertie îndreptând bastonul spre pieptul locotenentului.

Boar şi-a ridicat mâinile împăciuitor.

— Bunicule! a strigat Susan.

— Ar trebui să te învăţ minte! a strigat Bertie.

Boar a rămas cu mâinile ridicate. Ollie s-a aşezat între cei doi, pironindu-l cu privirea pe locotenent.

Boar s-a întors spre Susan.

— A apărut o schimbare în Operaţiunea Columba.

Bertie a lăsat bastonul în jos.

— Vă reţin doar un moment, a spus Boar.