Mie mi s-a părut atunci că Noboru Wataya n-a înţeles nimic din ceea ce-i spusesem. Şi-a încrucişat braţele şi m-a ascultat fără să scoată o vorbă. Nici după ce am terminat de vorbit, n-a făcut nici o mişcare şi lăsa impresia că se gândeşte profund la altceva.

  M-am simţit ciudat în prezenţa lui încă de la bun început, dar m-am gândit că o fi din cauza situaţiei în care mă aflam. Poate că oricine ar fi fost stânjenit în momentul în care trebuia să aducă la cunoştinţa unui necunoscut o asemenea veste. Şi încă la prima întâlnire! Pe măsură ce-l priveam peste masă, mi-a mai trecut stinghereala, dar a început să pună stăpânire pe mine o senzaţie cumplit de neplăcută. Aveam impresia că în stomac mi se instalează un miros ciudat, greţos, emanat de ceva indefinibil. Nu cred că din pricina vorbelor sau comportamentului lui. Ceea ce-mi displăcea puternic la Noboru Wataya era chiar chipul său. Intuiţia îmi spunea că bărbatul acela mai avea un strat de ceva peste faţă şi acolo era problema. Nu putea fi faţa lui adevărată, sau cel puţin aşa simţeam eu.

  Îmi venea să mă ridic de pe scaun şi să plec, dar îmi dădeam bine seama că nu puteam lăsa problema nerezolvată şi trebuia să duc treaba până la capăt. Am rămas pe loC. Îmi beam cafeaua care se răcise şi aşteptam să zică şi el ceva.

  — Ca să fiu sincer, începu el încet, de parcă voia să-şi economisească energia, nici nu înţeleg şi nici nu mă priveşte ce mi-ai spus. Pe mine mă interesează cu totul alte lucruri, pe care tu cu siguranţă nu le înţelegi şi nu te privesc. Pe scurt, eu nu am nici un drept şi nici un motiv să mă opun deciziei tale de a o lua pe Kumiko de soţie şi deciziei ei de a te lua de s°ţNu am să vă stau în cale, nici prin gând nu-mi trece aşa ceva. Dar să nu te aştepţi din partea mea la altceva. Pentru mine cel mai preţios lucru este timpul şi n-am de gând să mai Pierd nici o secundă cu problema voastră.

  O-a uitat la ceas şi s-a ridicat. Declaraţia lui a fost directă, l la obiect. Nici n-a spus vreun cuvânt în plus, nici n-a omis nimic. Am înţeles perfect ce a vrut să zică şi mi-am dat seama cam ce părere şi-a făcut despre mine.

  Ne-am despărţit.

  După ce m-am căsătorit cu Kumiko, s-au ivit numeroase prilejuri în care s-a dovedit necesar să schimbăm două vorbe, în calitate de cumnaţi. De fapt, aşa cum îmi spusese la prima noastră întâlnire, noi doi nu aveam nimic în comun şi orice am fi avut de vorbit, cuvintele noastre nu se puteau transforma în conversaţie. Aveam impresia că vorbim limbi diferite. Dacă Dalai Lama ar fi fost pe patul de moarte şi Eric Dolphy ar fi încercat să-i vorbească despre importanţa alegerii uleiului de motor în conformitate cu schimbările sunetelor clarinetului bas, cred că tot ar fi semănat a conversaţie şi ar fi avut un efect considerabil faţă de ceea ce se petrecea între mine şi Noboru Wataya.

  Rareori mi se întâmplă să am resentimente faţă de cineva multă vreme. Fireşte că mă mai supăr sau mă înfurii şi eu, dar îmi trece repede. Sunt capabil să fac o distincţie clară între lumea în care trăiesc eu şi cea în care se află interlocutorul. (Este şi aceasta o mare calitate si, fără să mă laud, nu-i uşor deloc.) Deci, dacă mă supără sau mă înfurie ceva, iau obiectul iritării şi-l mut într-un compartiment cu care eu n-am nici o legătură. După aceea îmi spun: „Bun, m-am supărat, dar cauza supărării mele nu mai e aici. Acolo unde e, am să o examinez mai târziu, când o să fiu în toane mai bune. Şi uite-aşa, scap de ea”. Cu alte cuvinte, îmi îngheţ temporar sentimentele. După ce se topeşte gheaţa ca să le pot examina detaşat, rareori mi se mai întâmplă să nu mă simt complet restabilit. Trecerea timpului reuşeşte să anihileze veninul şi să facă lucrurile nedăunătoare. Apoi, mai devreme sau mai târziu le uit complet.

  Până acum, în tot cursul vieţii mele am reuşit să pun în aplicare acest sistem şi el a funcţionat fără greş. Am izbutit astfel să menţin echilibrul propriului univers, evitând necazurile. Sunt foarte mândru de asta.

  Când l-am întâlnit pe Noboru Wataya, sistemul meu a refuza' să mai funcţioneze. Mi-a fost pur şi simplu imposibil să-l mu1 pe individ într-o zonă cu care să nu am nici o legătură şi cari să nu mă afecteze. Ba dimpotrivă, el a fost cel care a dat ton în sensul acesta, adică m-a scos din compartimentul lui eşecul mă scotea din minţi. Tatăl lui Kumiko era un indivi arogant şi nesuferit, dar faptul că trăia în universul lui îngus, format dintr-un set de credinţe meschine, m-a făcut să-l imediat. Nu acelaşi lucru se întâmpla însă cu Noboru Wataya. El ştia foarte bine cine este şi şi-a dat repede seama ce fel de om sunt eu. Dacă ar fi avut chef, m-ar fi putut strivi cât ai zice peste, dar n-a făcut-o pentru că nu-l interesa persoana mea. K; -a genul de individ care nu-şi irosea timpul şi energia degeaba. Mu enerva tocmai faptul că el nu dădea doi bani pe mine. Avea un caracter oribil şi era un egoist feroce, dar sunt nevoit să recunosc că era mult mai capabil decât eram eu.

  După prima întâlnire cu el, mi-a rămas un gust amar de care nu reuşeam să mai scap. Aveam senzaţia că mi-a îndesat cineva în gură o mână de insecte urât mirositoare. Nu ajuta la nimic să vomit pentru că senzaţia neplăcută rămânea oricum. Câteva zile m-am tot gândit la Noboru Wataya. Chiar dacă voiam să mă gândesc la altceva, nu puteam. Am încercat să merg la concert, la film, am ajuns chiar