muncă manuală alături de ţigani – că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip drept în faţă – să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu): în locuinţa noastră să vă simţiţi ca la hotel, iar nouă să ne îngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten.

  Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar) sunt niţel mai rezervate; pastorul însă şi fiica cealaltă (e învăţătoare într-un orăşel la oarecare distanţă de Londra şi stă acasă de vineri seara până duminică) sunt gentileţea şi simplitatea însele. Văd bine că pe cât sunt englezii de reci în străinătate, pe atât sunt de prietenoşi la ei în ţară. Ospitalieri, deschişi, înţelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun, de a se duce naibii dacă vrea – şi pe ce drum îşi alege; nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.

  După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită în camera lui de lucru şi-mi face cafea într-un ibric electric. Dimineaţa, înainte de copiosul mic dejun, mă ia mereu cu dânsul la o scurtă plimbare, în pas milităresc, prin nesfârşitul Regent's Park. Îmi arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust, imitaţii ale stilurilor celor mai felurite): au aparţinut ori aparţin unor personalităţi de seamă. Sunt şi iazuri în parc, eu mă reped către nişte raţe de toată drăgălăşenia: ca să le văd mai deaproape mă las pe vine, le îmbii, le spun uţi-uţi. Raţele măcăie foarte cuviincios, cât trebuie. Întorşi acasă, pastorul povesteşte în cursul aşa-zisului mic dejun că eu, când mi-a atras atenţia asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, l-am lăsat în părăsire şi m-am dus să mă închin unor raţe (went to worship some ducks).

  — Din Londra îi scriu la Bedford lui Manning, tânărul funcţionar pe care-l întâlnisem la Interlaken. Îmi răspunde curând şi mă invită să iau parte peste câteva zile la o reuniune a Grupului la Eastham, care-i o suburbie a capitalei.

  Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul mai bine de un ceas şi jumătate. Regăsesc în sala primăriei de la Eastham aceeaşi atmosferă de sinceritate şi naivă curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc înflăcărat şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată lumea ia notiţe, înseamnă numărul versetelor biblice care au fost citate; domneşte o silinţă poate nu de mirare la oameni convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că poate veni în orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum!

  În pauză, conversaţiile sunt la fel de însufleţite ca la Interlaken, iar îşi dau unul altuia adrese, iar îşi recomandă reviste şi cărţi, expoziţii şi cursuri, iar îşi fac, nestingheriţi, confidenţele spirituale cele mai intime. Se serveşte ceaiul, pe tăviţe. Nu ştiu cum de izbutesc ei să le facă pe toate: merg, beau, ronţăie biscuiţi, vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zâmbesc, cugetă. Îl revăd şi pe Irlandez, care se îndreaptă încet spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 1-a avut. Ascult cu mai multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu neîncredere sporită, şi cu surâs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de condescentă. Îmi pare foarte înduioşător – te vei număra printre închinătorii Lui – şi totodată copilăros. Şi niţică milă faţă de omul acesta, desigur bine intenţionat, dar nu-mi place că dă crezare viselor; şi-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale.

  La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez şi ca să aştept. Să aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu mă împărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi ortodoxiei (a fost câţiva ani paroh titular al bisericii engleze din Paris, e impresionat de motivarea mea şi nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high, credinciosul care nu se apropie de altar din lipsă de mărturisire i se pare vrednic de respect.

  Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile Londrei numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te întâlneşti cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e strictă. În Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei în modul cel mai firesc. De câte ori, trecând prin dreptul unei clădiri purtând o tăbliţă cu nume de organizaţie religioasă, de câte ori n-am intrat! Înăuntru sunt săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, testimonii, telefoane şi secretari. Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la Vaviloril! Vorba lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureau27.) Sunt primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, îmi rezumă crezul lor respectiv. Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoţia când mi se propune cu neforţată ingenuitate „câteva clipe de tăcere meditativă în doi” ori o rugăciune. Let us pray28: şi îngenunchează în mijlocul biroului, al salonaşului – sală de primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. Îmi încarcă braţele cu fiţuici şi broşuri, pamflete, cum le place lor a zice.

  Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi îndelung în faţa predicatorilor. Un grup de sectanţi cântă; mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi umbrela în mână. (E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam, fireşte, nu umbrela, ci impermeabilul.) Îmi cer să-mi scot pălăria, deoarece cântul lor e un psalm. Le răspund politicos dar, din nu ştiu ce subită îndărătnicie, refuz să mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie, perseverenţi şi ei, nu supăraţi, pentru că sunt obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Până la sfârşit, mă lasă în plata Domnului, şi plec – plin de amărăciune.

  6 Martie 1960

  Aşadar, într-un târziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit în micuţa