Îmi amintesc că la şcoală mi s-a spus povestea lui Robin Hood şi a oamenilor săi. Învăţătorul spunea că e vorba despre o poveste minunată şi că eroul era unul romantic, de genul lui Kevin Costner, care îi jefuia pe cei bogaţi pentru a le da celor săraci. Tatăl meu bogat nu-1 considera pe Robin Hood un erou. Zicea că e un escroc.

Robin Hood nu mai e demult, dar au rămas urmaşii lui. Oare de câte ori nu-i aud pe oameni spunând: „De ce n-ar plăti cei bogaţi pentru asta?” Sau: „Cei bogaţi ar trebui să plătească mai multe impozite şi să mai dea şi săracilor.”

Această idee de „Robin Hood”, respectiv de a lua de la cei bogaţi pentru a le da celor săraci, a adus multă suferinţă celor săraci şi celor din clasa mijlocie. Motivul pentru care clasa de mijloc are de plătit atât de multe impozite este că Robin Hood a fost idealizat. Realitatea este că oamenii bogaţi nu sunt impozitaţi. Cei din clasa de mijloc plătesc pentru cei săraci, în special cei cu şcoală şi cu un venit mare.

Pentru a înţelege cu adevărat cum merg lucrurile, va trebui să privim din nou dintr-o perspectivă istorică. Trebuie să analizăm istoria impozitelor. Chiar dacă tatăl meu cu multă şcoală era un expert în istoria educaţiei, tatăl meu bogat se considera un expert în istoria impozitelor.

Tatăl cel bogat ne-a explicat mie şi lui Mike că în Anglia şi în America impozitele nu există dintotdeauna. Din când în când, apăreau nişte taxe temporare, percepute pentru plata războaielor. Regele sau preşedintele dădea de ştire că toată lumea trebuie să „contribuie”. Taxele au fost percepute în Marea Britanie pentru prima dată în timpul războiului împotriva lui Napoleon, adică între 1799 şi 1816, iar în America, pentru plata Războiului Civil, între 1861 şi 1865.

În 1874, Anglia a început sa perceapă permanent impozite pe venit de la cetăţenii săi. În 1913, impozitul pe venit a devenit permanent şi în Statele Unite, odată cu adoptarea celui de-al 16-lea Amendament al Constituţiei. La început, americanii au fost împotriva impozitelor. Taxa excesivă pe ceai a generat celebra întâmplare din portul Boston, incident care a stat la baza Revoluţiei americane. Au fost necesari aproape 50 de ani, atât în Anglia cât şi în Statele Unite, pentru ca ideea unui impozit permanent pe venit să fie împământenită.

Aceste date istorice omit însă să dezvăluie faptul că impozitele erau percepute iniţial doar de la cei bogaţi. Tocmai la acest punct ţinea foarte mult tatăl bogat. Trebuia ca eu şi Mike să înţelegem bine povestea asta. El ne-a explicat că ideea impozitelor a devenit populară şi acceptată de majoritate atunci când celor săraci şi celor din clasa de mijloc li s-a spus că impozitele au fost create pentru a-i pedepsi pe cei bogaţi. Aşa au votat masele această lege, care a devenit legală din punct de vedere constituţional. Deşi ea urmărea iniţial pedepsirea celor bogaţi, în realitate i-a pedepsit tocmai pe cei care au votat-o, respectiv pe cei săraci şi pe cei din clasa mijlocie.

„De îndată ce statul a prins gustul banilor, i s-a deschis apetitul”, spunea tatăl cel bogat. „Tatăl tău şi cu mine facem parte din tabere opuse. El este un birocrat al statului, iar eu sunt un capitalist. Noi suntem plătiţi, dar reuşita noastră este măsurată printr-un comportament total diferit. El este plătit ca să cheltuiască banii şi să angajeze oameni. Cu cât cheltuieşte mai mult, cu atât angajează mai mulţi oameni şi cu atât devine mai mare organizaţia sa. La nivelul statului, cu cât organizaţia este mai mare, cu atât este mai respectată. Pe de altă parte, la nivelul companiei mele, cu cât angajez mai puţini oameni, cu atât cheltuiesc mai puţini bani şi cu atât sunt mai respectat de către investitorii mei. De asta nu-mi plac cei care lucrează pentru guvern. Ei au cu totul alte obiective decât majoritatea oamenilor de afaceri. Pe măsură ce guvernul creşte, are nevoie de impozite în dolari tot mai mari pentru a se întreţine.”

Tatăl meu cu şcoală credea sincer că statul ar trebui să-i ajute pe oameni. El îl îndrăgea în special pe John F. Kennedy, pentru ideea lui cu Corpurile Păcii. Îi plăcuse atât de mult ideea asta, încât şi el şi mama lucrau pentru Corpurile Păcii, pregătind voluntari pentru Malaezia, Thailanda şi Filipine. Veşnic se zbătea să obţină noi fonduri şi creşterea bugetului pentru a angaja mai multă lume, atât în Departamentul Educaţiei, cât şi în Corpurile Păcii. Asta era slujba lui.

Încă de când aveam 10 ani îl auzeam pe tatăl meu cel bogat spunând că persoanele care lucrează pentru stat nu sunt decât nişte hoţi leneşi, în vreme ce tatăl meu cel sărac zicea că oamenii bogaţi sunt nişte escroci hrăpăreţi, care ar trebui să fie puşi să plătească impozite mai mari. Ambele tabere aveau puncte de vedere solide. Era greu să munceşti pentru unul dintre cei mai mari capitalişti din oraş şi să te întorci acasă la un tată care era un important reprezentant guvernamental. Nu era deloc simplu să îţi dai seama pe cine trebuie, de fapt, să crezi.

Şi totuşi, atunci când analizezi istoria impozitelor, ţi se revelează o perspectivă interesantă. Aşa cum spuneam, votarea legii impozitelor fusese posibilă doar pentru că masele au crezut în teoria lui Robin Hood asupra economiei, respectiv în luatul de la cei bogaţi pentru a li se da tuturor celorlalţi. Problema era că apetitul statului pentru bani era atât de mare, încât impozitele au fost percepute în curând şi de la clasa de mijloc, şi de acolo mai departe, „tot mai jos”.

Pe de altă parte, cei bogaţi au văzut în asta o oportunitate. Ei n-au jucat după aceleaşi reguli. Aşa cum menţionam, cei bogaţi ştiau deja ce înseamnă companiile, pentru că ele existau încă de pe vremea corăbiilor. Cei bogaţi au creat aceste companii ca mijloc pentru a-şi limita riscurile în privinţa bunurilor la fiecare transport. Cei bogaţi şi-au băgat banii în companii pentru finanţarea călătoriilor. Companiile angajau apoi echipajul, care pleca în Lumea Nouă să caute comori. Dacă se scufunda