corabia, echipajul îşi putea pierde viaţa, în schimb, pierderea celor bogaţi era limitată exclusiv la banii investiţi în călătoria respectivă. Graficul care urmează arată felul în care este structurată o companie neţinând seama de declaraţia de venit şi de bilanţ.

 

 

Ceea ce-i face pe cei bogaţi să aibă un avantaj net asupra celor săraci şi a clasei de mijloc este faptul că ei ştiu care este puterea structurii legale a companiei. Cum eu am avut doi taţi care m-au învăţat, unul socialist şi unul capitalist, am început repede să-mi dau seama că filozofia celui capitalist avea mai multă logică financiară. Mi se părea că, în final, socialiştii se pedepsesc singuri din cauza lipsei unei educaţii financiare. Indiferent ce ar spune mulţimea în legătură cu „Luaţi de la cei bogaţi”, aceştia din urmă găsesc întotdeauna o posibilitate de a-i păcăli. Astfel, impozitele au fost percepute în final de la clasa de mijloc. Cei bogaţi au reuşit să-i păcălească pe intelectuali pur şi simplu pentru că înţelegeau puterea banilor, o materie care nu se învaţă la şcoală.

Cum au reuşit cei bogaţi să-i păcălească pe intelectuali? De îndată ce a trecut legea impozitării „de la cei bogaţi”, numerarul a început să curgă în visteria statului. Iniţial, oamenii au fost foarte încântaţi. Banii erau manevraţi de angajaţii guvernamentali şi de cei bogaţi. Către angajaţii guvernamentali banii se întorceau sub formă de slujbe şi pensii. Către cei bogaţi, prin intermediul fabricilor care primeau contracte guvernamentale. Statul devenise o mare visterie de bani, dar rămânea problema managementului acestor bani. Aici nu exista o nouă circulaţie a banilor. Cu alte cuvinte, politica statului, pusă în aplicare prin intermediul funcţionarilor guvernamentali, este de a nu avea un excedent de bani. Dacă nu reuşeai să-ţi cheltuieşti fondul alocat, riscai să îl pierzi la următoarea împărţire a bugetului. Şi categoric nu puteai fi considerat un funcţionar eficient. Pe de altă parte, oamenii de afaceri sunt răsplătiţi atunci când au bani excedentar şi sunt lăudaţi pentru eficienţa lor.

Pe măsură ce acest cerc al cheltuielilor guvernamentale se lărgea, nevoia de bani creştea, iar ideea „Taxării celor bogaţi” a fost modificată pentru a include şi nivelele mai mici de venit, respectiv veniturile celor care o votaseră, ale celor săraci şi ale clasei de mijloc.

Adevăraţii capitalişti şi-au folosit cunoştinţele financiare pentru a descoperi pur şi simplu o soluţie salvatoare. Ei s-au reîntors la umbrela corporaţiilor. Acestea sunt cele care îi protejează pe cei bogaţi. Ceea ce nu ştiu însă cei care n-au avut niciodată o corporaţie este că, de fapt, aceste companii nu există. Ele sunt doar nişte dosare cu câteva acte legale înregistrate de un birou de avocatură şi de o agenţie guvernamentală. Ele nu au nevoie de o clădire şi de un nume. Nu e ca în cazul unei fabrici sau al unui grup de persoane. O companie este un document legal care creează un corp legal fără suflet. Din nou averea celor bogaţi era protejată. Din nou a devenit foarte populară utilizarea acestor corporaţii - odată ce a fost aprobată legea impozitării venitului permanent - pentru că impozitul pe venitul corporaţiei este mai mic decât cel pe venitul individual. În plus, aşa cum spuneam şi mai înainte, anumite cheltuieli puteau fi făcute cu dolari preimpozitaţi la nivel de corporaţii.

Acest război între cei care au şi cei care n-au durează de sute de ani. Este vorba de tabăra mulţimii lui „Luaţi de la bogaţi” faţă în faţă cu cei bogaţi. Bătălia are loc de fiecare dată când se fac legi noi. Lupta nu va înceta niciodată. Problema este că au întotdeauna de pierdut cei care sunt neinformaţi. Cei care se scoală în fiecare dimineaţă şi merg sârguincios la muncă şi plătesc impozite. Dacă ar înţelege felul cum acţionează cei bogaţi, ar putea proceda şi ei la fel şi s-ar afla pe drumul cel bun, respectiv cel al independenţei financiare. De asta mă irită de fiecare dată când aud un părinte care îşi sfătuieşte copilul să meargă la şcoală pentru a-şi găsi o slujbă sigură. Un angajat cu o slujbă sigură, dar fără un fundament de cunoştinţe financiare, n-are nici o scăpare.

Americanii obişnuiţi de astăzi muncesc între cinci şi şase luni pentru stat, ca să-şi poată plăti impozitele. După părerea mea, este o perioadă prea lungă. Cu cât munciţi mai mult, cu atât plătiţi mai mult la stat. De aceea consider că ideea „Luaţi de la bogaţi” a avut un efect negativ chiar asupra celor care au votat-o.

De fiecare dată când oamenii încearcă să-i pedepsească pe cei bogaţi, aceştia nu cedează, ci reacţionează. Ei au banii, puterea şi dorinţa de a schimba lucrurile. Ei nu stau cu braţele încrucişate, plătind de bună voie impozite şi mai mari. Ei caută soluţii pentru a reduce povara impozitelor lor. Angajează avocaţi şi contabili deştepţi şi îi conving pe politicieni să schimbe legile sau să creeze subterfugii legale. Ei au resursele necesare pentru a produce schimbarea.

În Statele Unite Legea Impozitelor permite, de asemenea, şi alte modalităţi de a economisi la plata taxelor. Aceste vehicule sunt disponibile oricui, dar de obicei nu sunt aplicate decât de cei bogaţi, pentru că ei îşi văd de afacerea lor. De exemplu „1031” - în jargon, expresia folosită pentru Articolul 1031 din Codul Veniturilor Interne - îi permite unui vânzător să amâne plata impozitelor pe vânzarea unei proprietăţi imobiliare atunci când ea este schimbată, cu o creştere de capital, pe o proprietate mai costisitoare. Proprietăţile imobiliare sunt un vehicul pentru investiţii, ele permiţând mari avantaje fiscale. Atâta vreme cât tranzacţiile se fac pe o valoare mai mare, nu veţi fi impozitaţi pe câştig până la lichidare. Cei care nu profită de aceste avantaje fiscale oferite în mod legal pierd o mare şansă de a-si consolida coloana activelor.

Cei săraci şi clasa de mijloc nu au aceleaşi resurse. Ei stau şi acceptă ca acele guvernamentale să le intre în braţ şi să-şi doneze sângele. În prezent, sunt permanent şocat de numărul celor care plătesc impozite mai mari sau beneficiază doar de puţine reduceri pur şi simplu pentru că se tem de Stat. Ştiu