m-a furat şi pe mine somnul. Am aţipit oliacă şi deodată mă ghiontesc copiii. Mă trezesc şi întreb ce este? Ei s-au sculat amîndoi şi-mi spun, uite mamă ce este, aici poate că e un muşuroi de furnici, că aşa de tare ne mănîncă, de nu mai putem dormi. Mă scol eu, mă uit, dar nu pot vedia nimic. Dezbrac de pe ei cămeşuţăle şi ies afară să văd ce este. Cînd le întorc pe dos, ce să vezi, adevărat cum mi-au spus ei că îi frige trupul parcă ar fi într-un muşuroi de furnici. Dar cu părere de rău trebuie să spun ceea ce au fost cu adevărat. Nu erau furnici, ci erau păduchi. Foiau pe cămăşuţă aşa cum foiesc furnicile cînd ghionteşti un muşuroi. Să-i prind, să-i ucid, nu mai era loc. Am căutat un băţ, le-am bătut cu băţul, le-am mai trîntit de un stîlp; le-am scuturat şi i-am îmbrăcat înapoi. Dar pe cît timp a fost aceia că peste cîteva ciasuri au fost înapoi la loc. Nu am mai putut dormi mai mult, nici eu nici ei, ne-am vîrgolit aşa pînă a venit ciasul de sculare.

Ni-am sculat, ni-am îmbrăcat şi aşteptam, că eram în prima zi, să vedem încotro m-a trimite la lucru. A venit brigadirul şi m-a trimis la «labaz», aşa-i zicia acolo, adică unde se lucra peştele după descărcarea din «rîbniţe». «Rîbniţele» erau nişte bărci mari, în care încăpiau cîte zece tone şi mai mult. Cu acestea aducea peştele de pe mare, de la pescari. Era lucru de tot felul acolo. Unii la descărcat, alţii îl sărau şi îl puniau în nişte «cianuri» mari ca nişte poloboace, aşezate în pămînt, în care te coborai cu scara. Şedea acolo cîte vro zece zile, pe urmă îl scotiam de acolo şi îl aşezam în poloboace mai mici, de cîte două sute de chile, de o sută de chile, şi îl pregătiam pentru transport. Venia vaporul şi le încărcăm pe vapor, dar unde le ducia noi nu ştiam.

Nu era lucru uşor, totuşi nu era ca în pădure. Mai rupiai un peşte şi-l mîncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fert, numai să împaci stomăcu, căci tare ceria mîncare. Dacă mai putiam, furam cîte unu şi-l duciam la copii, dar era tare strict. Dacă te prindea că ai luat un peşte, te băga la închisoare de la trei ani în sus. O copilă tot de-a noastră lucra acolo şi avia pe mamă-sa bătrînă. Pe ea a prins-o că a luat un peşte şi a dus-o pe şiapte ani la închisoare.

Aşa a fost de strict prin anii 1943-44, pînă în 1945, cît a fost timp de război şi cît a fost stăpîniria lui Stalin. Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvînt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mînca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit despre mizeria în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovediască că-i adevărat ceia ce a fost pîrît sau nu. Lumia era aşia de plină de frică, că se temia şi de umbra ei.

După cum am spus, lucram de acuma la peşte, băietul cel mare era pe mare la prins peşte, aieştialalţi doi, cu mine. Lucru era destul de greu, dar nu mă gîndiam la lucru, ci mă gîndiam neîncetat la locuinţă, căci toată ziua lucrai şi cînd scăpai de la lucru, în loc să te odihneşti, te chinuiai mai rău ca la lucru. În sfîrşit, era acolo o baracă mare, poate de vro douăzeci de metri de lungă şi destul de lată, făcută din seînduri. Era pregătită pentru un atelier de mecanizaţie, dar văzînd că stă lumia aşia tare înghesuită au făcut două sobe în baraca ceia, una într-un capăt şi alta în celalt capăt, şi a scos şi a mai rărit lumia de prin «zimlenci», adică din bordeie. Am trecut şi eu cu copiii în baraca ceia. S-a împlut imediat cu lume, erau peste şiaptezeci de suflete acolo. Erau familii întregi, nu numai lucratori, care aveau copii mici, care aviau bătrîni şi nu putia lucra. Aici era oliacă de aier, mai mult decît în bordei. Dar îşi poate închipui orişicine cît e de plăcut cu atît de multă lume la un loc. Cînd trebuia să încălzeşti la plită oliacă de apă numită ceai, să moi o bucăţică de pîne, cît timp trebuia să aştepţi, pînă aviai loc la plită, căci nu ne da mîncare gata.

Afară de pîne mai primiam două chilograme de crupe şi opt sute de grame de zahar pe o lună, un lucrător, dar «jivenţii» primia un chilogram de crupe şi cinci sute de prame de zahar. Asta era porţia noastră, dar şi asta trebuia să o plătim cu bani.

De acuma împingeam aşa viaţa, dacă lucrai bine şi împliniai norma îţi mai adăuga o sută de grame de pîne. Căuta fiecare să lucreze cît mai bine pentru suta ceia de grame. La zece zile îţi da taloane, adică îţi da dreptul să poţi cumpăra un chilogram de pîne, cîte o sută de grame la fiecare zi. Cînd primiam chilogramul cela de pîne, îmi păria că e o zi de sărbătoare mare, căci putia, să mănînce copiii o bucăţică de pîne mai mărişoară. Mi se rupia inima cînd venia timpul de mîncare. Împărţiam fărmătură ceia de pîne, a mea şiapte sute de grame şi a celor doi copii cîte trei sute. Un chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi, dimineaţa, la amiazăzi şi pe seară, aşa că ni să vinia cam patru sute de grame de pîne, la trei suflete la o mîncare. Îşi poate închipui orişicine cum era mîncaria aceia. Le dam cîte o fărmătură de pîne