la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau, mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic. Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stam puţin să nu mă mai cunoască ei că am plîns şi veni am înapoi la ei şi ne mîngîiam unu pe altu, lasă că poate mîne mai găşim ceva şi îţi mînca oliacă mai mult. Ne culcam aşa lihniţi de foame, copiii săracii adormiau dar eu mă întorciam pe toate părţile şi nu să prindea somnul de mine. Mă frămîntam cu gîndul cum să fac să le pot alina foamia. Mă sculam diminiaţa, mergiam la lucru şi numai asta îmi era în gînd, cum aş putia face ca să le pot alina foamia copiilor, căci mi se rupia inima cînd veniam de la lucru şi ei Îmi eşiau înainte să uitau în faţa mea şi îmi spuniau iarăşi, mamă, tare sîntem flămînzi. Eu îmi ţiniam inima cît putiam, ca să nu-mi curgă lacrimi şi le spuniam, hai să mergem acasă şi vom căuta ceva. Dacă putiam să ascund un peşte, eram fericită, căci aviam cu ce îi împăca, dar asta nu putiam întotdeauna.

Veniam acasă, adică în baraca despre care am spus, acolo ce să vezi? La două plite, atît de multă lume. Nu avia nime ce fierbe, dar fiecare vroia macar oliacă de apă să încălziască, pe care o numiau ciai. Şi nu era înţălegere. Care venia oliacă mai înainte de la lucru, punia un hîrb ce avia, căci oale nu erau, punia înăuntru în plită şi cîteva surcele pe lîngă ea şi aştepta să-şi fiarbă ciaiu. Veniau ceilalţi, nu aviau unde să fiarbă şi scotiau hîrbu celuilalt din plită, nefiert. Aşa începia sfada, de multe ori ajungiau şi la bătaie, dar pentru o nimică întriagă. Eu intram acolo, stam la o parte, mă uitam şi mă gîndiam ce-i de făcut, căci eu nu pot să mă vîr aşa-nahalna, să mă buşesc, să scot a altuia din plită şi să pun al meu. Pe de altă parte, îmi trebuia şi mie să încălzesc ceva pentru copii. Am stat mult şi m-am uitat cum să sfădiau, să batjocuriau, unu îi scoţia hîrbu din plită şi altu îl punia, strigînd că nu numai ţie îţi trebuie şi eu tot am venit de la lucru şi vreau să ferb. Dar nu avia nime ce ferbe mai mult, decît nişte apă şi numai din ambiţie se sfădiau, aşa ca să-şi găsiască pricină. Eu m-am uitat mult şi li-am spus la copii, vedeţi ce-i aici la plită? Eu nu pot să mă vîr în halul ăsta. În iastă siară ne culcăm aşa cu apă rece, dar mîne o să vedem ce-i de făcut. Aşa am şi făcut. A doua zi mărg iarăşi la lucru, dar le spun la copii să strîngă vro două braţă de lemne bune de foc, căci de foc să găsia, numai trebuia să strîngi. A doua zi cînd vin de la lucru, copiii ca totdeauna îmi ies înainte şi îmi spun că au strîns de foc o grămadă mare. Intru în baracă, adică în locuinţa unde trăiam, acolo la plită e aceia ce a fost şi eri: huit şi sfadă. Eu mă apropii liniştit de plită şi le spun blînd: daţi-mi voie dacă vreţi şi mie la plită, să-mi încălzesc ceva. Toţi, văzînd că eu m-am apropiet aşa cu vorbe bune, nu au avut îndrăznială şi nici nu au avut pentru ce să strige la mine, ci mi-au dat drumu şi mi-au făcut loc. Atunci eu am adus vro două braţe de lemne, am scos din plită hîrburile care erau puse la fiert, am dat un foc bun de s-a roşit plita, mi-am fiert oliacă de ciai şi li-am spus la toţi: puneţi toţi care şi ce aveţi la fiert. Au înşirat fiecare pe plită, căci era destul de mare, cîte un hîrb, cîte o litruţă, o cutie de conservă, care şi ce a avut şi peste o jumătate de cias toate au fiert. Eu le spun: mai puneţi la fiert, că, iacă, focul încă este tare. Ei toţi răspund: dar ce să fierbem, că nu avem ce fierbe. Atunci eu le-am zis, dar de ce era totdeauna atîta sfadă pentru picul ista de apă, pînă îl încălziaţi. Şi din data aceia, totdeauna cînd veniam eu de la lucru, îmi făciau loc la plită fără să le spun eu ceva. Îmi ziciau, hai pune Dumneata la foc, căci în urma Dumitale om fierbe toţi.

Şi aşa am petrecut pînă spre toamnă, pînă a început să îngheţe apa. Băietul cel mare, Mitruţă, era plecat pe mare la pescuit, eu lucram pe loc, la «labaz», adică acolo unde să descărca peştele pe care îl aduciau de la pescari, de pe mare. Îl aduciau de la pescari, încărcat pe «rîbniţă», adică pe nişte bărci mari, care încărcau cîte patru şi cinci tone. Aviau şi ghiaţă şi, cînd primiau peştele de la pescari, îl încărcau în «rîbniţă» şi totodată îl şi îngheţau, căci altfel s-ar fi stricat peştele, fiindcă zăboviau trei şi patru zile, altă dată şi o săptămînă zăboviau pe drum. Căci «rîbniţăle» acelia nu aviau nici un motor, nici un fel de micanizaţie ca să le poate mîna, erau mînate numai de vînt. Aviau nişte «păroşi», aşa le zicia acolo, adică nişte pînze mari, care erau aşezate pe un stîlp înalt, la care îi spunia «maştă». Pînza aceia ea prinsă de «maştă» şi mai avia o frînghie la capăt, pe care trebuia să ştie a o conduce. De multe ori să întîmpla că trebuiau să vie asupra vîntului, atunci trebuiau să aştepte pînă să schimba vîntul din altă parte.

Şi aşa lucram la peştele descărcat de pe «rîbniţă», îl puniam la sărat în nişte «cianuri» mari în care ne coboriam cu scara, pe urmă îl scotiam