Băiatul cel de al doilea s-a vîrît şi el la lucru, ca să adauge o bucăţică de pîne. Dar ce putia să lucreze, căci era mic, nu avia putere. I-a dat un cal cu o teleagă şi pe teleagă un poloboc, ca să care apă cu el la «picame», unde să cocia pînia, la «stalovă», unde se făcia mîncarea pentru «nacialnici», în fine, pe unde le trebuia. Dar săracul era dezbrăcat, era desculţ şi cu toate că se numia vara, acolo era destul de frig. Mergia cu polobocul la un rîu, acolo îi spunia «recică», şi îl împlia cu apă cu un ciorpac. Turna pînă să împlia polobocu, dar în timpu ista pînă împlia polobocu, să vîra cu picioarele în apă, căci îi părea lui că e mai cald la picioare, cît le ţinea în apă, decît aşa deasupra.

Şi ce să vezi, peste scurt timp s-a îmbolnăvit, că nu era mult să pierd băietul. Să vede că s-a răcit, dar nici un ajutor de nicăieri, nici doctorii, nici mîncare, nici unde să steie în pat liniştit. Eram atît de amărîtă, că nu mai vediam nici pe unde mărg. Mă sculam diminiaţa pînă a merge la lucru şi eşiam în tundră şi strîngiam un pahar de «iagăde»{22}. Le aduciam şi le puniam lîngă dînsu. Îi mai puniam un pahar cu apă şi o fărmătură de pîne, îl lăsam şi mergiam la lucru. Abia aşteptam să se facă amiazăzi, să vin să văd ce face. La început, cîteva zile, cum îi lăsam lîngă el aşa găsiam, dar pe urmă a început cîte oliacă să mănînce. Mă sculam în fiecare diminiaţă, căci acolo nu mai era noaptia, mergiam şi îi strîngiam cîte oliacă de «iagăde» să aibă cu ce îşi răcori sufletu, căci atîta dulciaţă putiai găsi acolo. Pe urmă ar fi mîncat şi altceva, şi mai mult, dar nu era ce.

I-am dat de ştire lui Mitruţă pe mare şi i-am spus ce s-a întîmplat cu Vasile. El mi-a răspuns, dacă aş putia cumva să-l trimit pe Vasile acolo pe mare, la dînsu. Ar fi tare bine, căci ar putia acolo să prindă oliacă de putere căci acolo era peşte proaspăt în fiecare zi şi peştele era foarte gras. Dacă era peştele proaspăt şi bun şi pîne mai puţină trebuia. Dar întrebaria-i cum să-l trimăt, căci nu pria era voie, că pescarii trăiau în mijlocu apei, nu erau aproape de mal să poată eşi pe pămînt. Trăiau în «rîbniţe» mari, aşa ca acelia cu care cărau peştele. Locuiau cîte nouă oameni într-o «rîbniţă». Aviau acolo o sobă de fier, unde fierbeau peşte, şi cîte un pătuţ unde se odihniau. Mă gîndesc în tot felul, cum să fac să-l trimăt pe Vasile pe mare. Nu era aşa mare dulciaţă nici acolo, căci, atunci cînd să porniau vînturile, te zbătiau valurile apei de nu îţi mai trebuia nimic, dar o făceam pentru oliacă de mîncare, căci era prea grea foamia.

Vine într-o zi «rîbniţă» cu peşte, de acolo de unde era Mitruţă. Pe «rîbniţă» lucra un moşniag în vîrstă, un om blînd care era rădicat ca şi noi, dar cu vro zece ani înaintia noastră, de la Astrahan, tot din Rusia. Mă duc eu la dînsu şi îi spun totul, cum şi ce, şi îl rog să-mi ia băietul să-l ducă la Mitruţă, căci el de acuma îi cunoştia pe toţi lucrătorii. El să uită la mine şi îmi spune: tu ştii că nu-i voie. Da ştiu, dar se fac multe şi cu voie şi fără voie, şi-l rog să-mi facă asta ce îl rog. El îmi spune să vie băietu mai tîrziu, cînd nu or fi «nacialnici» pe aici, căci eu în sara asta mă duc înapoi pe mare şi am să-l duc. Viu acasă şi îi spun băietului. De o parte, parcă mă bucur că s-a prins să-l ia, dar de altă parte, parcă mi se rupe inima cînd mă uit la băiet că aşa-i de slăbuţ şi unde îl trimit eu, în mijlocu apei. Dar altă scăpare nu era. Îl întreb pe băiet dacă vra să se ducă la Mitruţă şi el spune, da, se duce. Iau băietu şi mărg la moşniag. El era singur. Lucrătorii «nacialnici» şi-au gătit ziua de lucru şi s-au împrăştiat toţi. El ia băietul şi îmi spune: trebuie să-l ascund, nu cumva să vie cineva pe aici, să vadă că eu am luat baietu să-l duc pe mare. Se duce şi rădică un capac de pe «rîbniţă» şi îi dă drumu băietului într-o bortă acolo. Era un «trium», aşa îi zicia acolo, unde ţinia toate instrumentele ce-i trebuiau pentru «rîbniţă», şi îmi spune mie: a sta acolo, numai pînă m-oi depărta de la mal şi pe urmă l-oi scoate deasupra. Nu am avut ce face, l-am lăsat şi m-am întors acasă. Dar eram cu inima tare îndoită şi cu nerăbdare să ştiu cum au ajuns la Mitruţă. Cînd a venit din nou moşniagu încărcat cu peşte, mi-a adus o bucăţică de scrisoare de la Mitruţă şi mi-a spus că Vasile a ajuns bine, numai că a uitat moşniagu că l-a închis pe Vasile în «trium», pînă aproape să ajungă la Mitruţă, cînd a rădicat spăriat capacu şi l-a strigat: eşti viu, eşi de acolo. Dacă a ajuns, a trecut pe «rîbniţă» pe care trăia Mitruţă şi au stat mai mult timp acolo.

Pe urmă, le-a fost lor de folos, l-au făcut bucătar. Ei trăiau nouă oameni pe «rîbniţă», dar la lucru îşi dau drumu de pe «rîbniţă» pe bărci mai mici şi mergiau la pescuit. Băietul, Vasile, rămînia pe «rîbniţă». Ei îi lăsau peşte şi el îl curăţa, îl spăla, îl punia care la fert, care la prăjit, făcia cotlete. Cînd să întorciau de la pescuit găsiau mîncaria gata şi asta le prindia lor foarte bine. Mînca şi el mai binişor şi cît îi trebuia şi a prins oliacă de putere. Băietul a stat acolo pînă aproape înainte de a îngheţa