Monstrul-Brennan deţinea capacitatea de a se relaxa. Viitorul lui avea să cunoască perioade de activitate frenetică…

* * *

Îl lăsară pe Garner pe Phobos, realimentară acolo şi decolară. Garner îl revăzu pe Nick abia după şapte luni. Pe Brennan nu-l mai revăzu niciodată.

Nu avea însă să uite conversaţia lor din spaţiul înghesuit al cabinei de pe U Thant. Stând pe spate, cu genunchii ridicaţi, într-o poziţie de disconfort acut, Brennan nu era decât o voce pe jumătate alienă înapoia fotoliului-cuşetă. Avea probleme îndeosebi cu litera „V”, totuşi putea fi înţeles. Glasul lui abunda în clicăituri.

După ce ajunseseră în imponderabilitate, o tensiune nedefinită se ridicase de pe umerii lui Nick. Marte se micşora lent şi peisajul devenea tot mai roşu, pe măsură ce detaliile se pierdeau.

— Copiii, îşi amintise brusc Luke. Tu ai copii.

— Sunt conştient de asta. Nu te teme. Nu intenţionez să fiu o cloşcă pentru ei. Ar avea mai multe şanse de a fi fericiţi dacă n-o voi face!

— Transformările hormonale n-au avut succes?

— Sunt asexuat ca o albină. Probabil că ele s-au petrecut într-o anumită măsură. Bănuiesc că mare parte din impulsul spre moarte pe care-l simte un Protector după stingerea descendenţei sale trebuie să fie de natură culturală. Educativă… Eu nu deţin educaţia respectivă, convingerea că un Prăsitor nu poate fi fericit sau în siguranţă fără ca strămoşii lui să-i spună în permanenţă ce să facă. Nick, ai putea anunţa că extrasolarul m-a omorât?

— De ce? De ce vrei asta?

— Este mai bine pentru copii. N-aş putea să-i vizitez fără să nu le afectez vieţile. În acelaşi timp, este mai bine şi pentru Charlotte. Nu intenţionez să revin în societate sub forma aceasta. Aici nu mai am ce face.

— Centura nu-i abandonează pe schilozi.

— Nu contează, rostise Brennan hotărât. Daţi-mi un asteroid transformat şi voi cultiva arborele-vieţii. Aranjaţi-mi o legătură lunară cu Ceres, ca să fiu ţinut la curent cu ultimele descoperiri. Voi fi capabil să plătesc pentru astea prin invenţii. Cred că pot proiecta o statosondă cu echipaj. Mai bună decât cea a lui Phssthpok.

— l-ai spus arborele-vieţii? întrebase Garner.

— Mi se pare un nume bun. Ţineţi minte că Adam şi Eva au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului? Conform Genezei, motivul pentru care au fost alungaţi a fost că s-ar putea de asemenea să fi mâncat din pomul vieţii, pentru a trăi veşnic… s-au făcut ca unii dintre Noi ar fi însemnat să ajungă echivalentul îngerilor. Acum, există părerea că ambii arbori erau, de fapt, unul şi acelaşi.

Luke îşi căutase o ţigară.

— Nu ştiu dacă-mi place ideea ta de a cultiva arborele-vieţii.

— Mie nu-mi place ideea unui secret de stat, comentase Nick. Centura n-a avut niciodată secrete de stat.

— Sper să vă pot convinge. Nu-mi pot proteja copiii, dar pot încerca să protejez rasa umană. Dacă va fi nevoie de mine, voi fi acolo. Dacă va fi nevoie de mai mulţi, va exista rădăcina.

— Probabil că tratamentul va fi mai teribil decât boala, rostise Luke aprinzând bricheta. Ce…

O mână noduroasă se întinsese în jurul cuşetei, îi luase ţigara din gură şi o strivise de perete.

Fusese un şoc. Şi-I amintea acum, cu un fior, în vreme ce trecea prin ecluza dublă din axa Fermei.

Cu mult timp în urmă, Ferma fusese un asteroid din fier-nichel, de formă aproximativ cilindrică, aflat pe o orbită între Marte şi Jupiter. Industria centurană îl transformase — îi conferise o mişcare de rotaţie susţinută, încălzise metalul până aproape de punctul de topire şi-1 dilatase, prin intermediul exploziilor dirijate ale unor recipienţi cu apă, într-un cilindru cu raza de opt kilometri. Rotaţia lui producea o acceleraţie gravitaţională egală cu jumătate din valoarea celei terestre. În interiorul lui, se cultivau o mare parte din recoltele ce aprovizionau Centura.

Până atunci, Luke mai fusese doar o dată în Fermă. Îi plăcea peisajul din interior, lacul aidoma unui inel, ogoarele în tablă de şah ce se întindeau în depărtare şi apoi urcau şi iar urcau până sus, unde tractoraşe mititele arau la şaisprezece kilometri deasupra capului.

Din ecluză, ieşi în axa asteroidului. Era rece acolo, înapoia ecranului parasolar, locul unde nu ajungeau niciodată razele dinspre tubul de fuziune axial. Din aer se condensau aisberguri care, finalmente, se desprindeau şi lunecau pe pante în jos, topindu-se în râuri ce curgeau în albii săpate spre lacul inelar ce încingea Ferma. Nick Sohl îl aştepta şi-l ajută să coboare cei câţiva metri până la un fotoliu de călătorie.

— Pot ghici motivul pentru care ai venit, spuse Nick.

— Oficial, mă găsesc aici la solicitarea Autorităţii Coloniilor Interstelare Reunite. Au recepţionat cererea ta de expediere a unui mesaj de avertizare către Wunderland. Nu înţelegeau însă situaţia, iar eu nu le-am putut oferi mult ajutor.

— Ai primit raportul meu, se încruntă Nick.

— Îmi vine greu să-l numesc raport…

Centuranul tăcu puţin, apoi încuviinţă din cap.

— Este vina mea. Purşi simplu, nu voiam să discut despre asta — de fapt, nu vreau nici acum — şi era al naibii de târziu. Să ştii că noi n-am renunţat. Continuăm să-l urmărim.

— Ce s-a întâmplat, Nick?

— Când am ajuns acolo cu Brennan, făcuseră deja treabă bună. Ideea era să cuplăm două navete-solo, astfel încât tuburile lor de fuziune să facă un unghi reciproc de zece grade, după care să ancorăm de ele cablul navei Pak. Înapoia modulului cabinei de comandă existau doisprezece kilometri de cablu. Apoi am fi putut remorca nava spre casă, la acceleraţie mică. Brennan însă afirma că motoarele Pak ar fi putut produce o acceleraţie de zece ori mai mare. Am intrat în cabina navei alienului şi Brennan a început să umble pe la comenzi. Am stat două zile acolo, urmărindu-l. S-a dovedit că puteam face toţi pereţii cabinei transparenţi, sau numai anumite părţi ale lor, aşa cum fusese când o găsisem. Am lărgit gaura tăiată de Tina şi am montat o ecluză. După două zile de