În ciuda ostilităţii lor faţă de locotenent, Ollie, Susan şi Bertie s-au aşezat la aceeaşi masă cu Boar.

— Crescătoria lui Cooper a fost bombardată, a început el fără nici o introducere.

Bertie a înghiţit în sec.

— Ce face William?

Boar a clătinat din cap. Lui Bertie i s-au umezit ochii.

— Bietul William! Am fost împreună la atâtea curse de porumbei...

Susan l-a luat pe după umeri.

— Crescătoria era foarte aproape de fabrica de muniţie, a continuat Boar. Luftwaffe a ratat ţinta, dar a distrus ferma şi cea mai mare parte a porumbeilor, dacă nu cumva pe toţi.

— Şi de ce-ai venit să ne spui? a întrebat Bertie.

— S-a schimbat data de livrare, a spus Boar.

— Când? a întrebat Susan.

— Mâine.

Bertie şi-a trecut mâna peste faţă.

— La naiba, credeam că e peste două săptămâni. Avem de ales?

— Nu. Soldaţii aduc acum echipamentele şi instalează alarme în hulubărie. Doi dintre ei vor fi staţionaţi aici pe timpul operaţiunii.

— De ce? a întrebat Susan.

— Din motive de securitate, a răspuns Boar.

Ollie a văzut-o pe Susan cum o strânge pe Ducesa mai tare la piept. Faţa lui Bertie era albă ca hârtia.

— Îmi dau seama că lucrurile n-au mers bine între noi doi, a spus Boar, uitându-se la Susan. Vreau să îmi cer iertare pentru neînţelegere.

Bertie l-a întrerupt.

— Comandantul Davies ţi-a ordonat să te scuzi?

— Am primit ordinul de a vă informa despre schimbare. Atât şi nimic mai mult, a spus Boar şi s-a întors din nou spre Susan, frecându-şi palmele de parcă şi le masa cu cremă. Îmi pare rău. Trenul era aglomerat, iar eu am vrut doar să stau de vorbă cu tine. N-am avut nici un gând rău.

Susan şi-a încrucişat braţele la piept. Zgomotul unui ciocan care bătea într-o scândură din hulubărie a făcut-o să tresară.

— Oamenii mei termină în câteva ore, a asigurat-o Boar. Mâine dimineaţă sosesc cei care vor prelua porumbeii.

S-a oprit şi şi-a trecut degetele prin păr.

— Încă o dată, sincerele mele scuze.

— Bine-bine, a zis Bertie. Ne-ai comunicat ordinul şi ţi-ai spus poezia. Acum cel mai bine ai face să pleci!

Locotenent-aviatorul Boar s-a ridicat în picioare. Bertie s-a chinuit să se ridice de pe scaun.

— Nu este nevoie să mă conduceţi, găsesc singur drumul.

Susan a rămas cu Bertie, în timp ce Ollie l-a dus pe locotenent până la maşină. L-a văzut cum scoate o ţigară, aprinde un chibrit cu degetul mare şi trage adânc în piept.

— Eşti un bărbat foarte norocos, iancheule, i-a spus Boar.

Ollie a urmărit cu privirea fumul care ieşea pe nările locotenentului.

— Dacă nu era la mijloc bunicul lui Susan, acum putrezeai în Seră. După bombardamentul de aseară, cred că vei fi trimis mai repede la Church Fenton. Dacă n-o să mai faci vreo prostie, să loveşti alt ofiţer, de pildă, s-ar putea până la urmă chiar să intri în luptă.

— Am de gând să zbor, a spus Ollie.

— Ba bine că nu.

Locotenentul s-a urcat în maşină, a pornit motorul şi a lăsat geamul în jos.

— Te sfătuiesc să rămâi aici, să mături găinaţul de porumbei, a spus Boar şi a dat un bobârnac ţigării.

Ollie a simţit chiştocul lovindu-l în piept şi atunci a văzut că era murdar pe cămaşă. A strivit sub talpă ţigara care încă ardea. În timp ce îl urmărea pe locotenent îndepărtându-se, hotărârea de a-şi urma planul a crescut şi mai tare, ca un foc înteţit cu benzină.

Capitolul 15 EPPING, ANGLIA

Susan şi Ollie au mers în urma lui Bertie, care păşea cu greutate peste păienjenişul de sârme. A cercetat alarmele pe care soldaţii le instalaseră la toate hulubăriile. Le fiecare intrare rotundă pentru porumbei atârnau nişte baghete de metal, lungi de aproape treizeci de centimetri, ca o perdea de mărgele întinsă în cadrul unei uşi.

— Ce securitate? a întrebat Bertie, ridicând braţele în timp ce străbătea cu privirea păşunea. Chiar crede cineva că locul ăsta roieşte de nazişti?

A împuns perdeaua cu bastonul. Tijele de metal au zornăit ca nişte clopoţei de vânt ieftini, iar din cortul ridicat de soldaţi lângă adăpostul antiaerian s-a auzit un clinchet slab.

Ollie s-a dus să arunce o privire în cort. Aşa cum era înălţat pe un cadru de lemn acoperit cu pânză groasă, semăna mai degrabă cu o iurtă. Adăpostea un pat de campanie, două scaune, o masă şi un panou ca de centrală telefonică, cu o serie de sonerii numerotate, câte una pentru fiecare hulubărie. Soneriile au zbârnâit, apoi au tăcut brusc. Când un porumbel se întorcea în adăpostul său, baghetele de metal se atingeau, închideau un contact şi soneriile sunau. Ollie se simţea ca portarul unui bloc în care vizitatorii îi sunau pe toţi locatarii în acelaşi timp. Porumbeii nu păreau deranjaţi de perdeaua metalică. Dar nu la fel simţeau Bertie şi Susan.

Ollie a ieşit din cort şi i-a găsit pe cei doi inspectând cuştile trimise de militari, mult mai mici decât acelea în care duseseră porumbeii la Clacton-on-Sea.

— Cum ţi se par? a întrebat el.

Susan ţinea în mână o paraşută miniaturală din mătase, ataşată de o cuşcă.

— Ce crezi, este suficient de mare?

— Nu mă pricep. Eu am pilotat avioanele, n-am sărit niciodată din ele.

Ollie a observat cutele de îngrijorare de pe chipul lui Susan. Îi venea să-şi tragă singur un şut.

— Dar am văzut odată un soldat sărind din avion la un spectacol aviatic, a continuat Ollie, examinând paraşuta. Cred că este destul de mare.

Susan a răsuflat adânc şi a pliat cu grijă paraşuta.

Bertie a scos din cuşcă un tub roşu-aprins, de mărimea unui flaconaş de medicamente.

— Sunt al naibii