casă o floare de lotus de șaisprezece, care se ofilea și ea curînd și îi urma o a treia. Dar ce știe o astfel de floare de lotus față de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani văduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gînd, această comparație? Învăluită printr-o anumită știință de a fuma într-un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel surîs și acea privire care îți sugerează că deși cineva te vede pentru întîia oară, te cunoaște de mult și ce bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la tine, cu o cafeluță alături, lîngă o veioză potolită, care să te facă să n-o vezi că nu mai e, desigur, o fetiță, dar nici atît de bătrînă cum ar face-o o luminație à giorno sub care uneori și tinerii arată ridați, și să depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandrețea sufletului, topesc asperitățile, nasc dorința unei intensități prezente a clipei, mai încărcată de voluptăți decît îmbrățișările tinerilor care nu au un trecut și nu-i cunosc valoarea…

Dar în loc să-i răspund la privire începui să mă ocup de vecina mea, cea care își pusese în gînd să-l scape pe strelit de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile păleau în ochii lui. Aici însă eșuai total, se uită la mine atît de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, își făcea iluzia că ar putea să-i placă), încît mă apucă un rîs disproporționat în hohotele lui față de lipsa unui motiv aparent… Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă niște sîni ce îți intrau absolutamente sub nas și din pricina lor revenii la atac… „Cioară, îi șoptii, cioară dragă, ai niște sîni minunați, ei, de ce te uiți așa urît la mine, da, arăți ca o cioară, nu fiindcă ești brunetă, că ai fi țigancă, ci fiindcă mie îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr-o baligă, sau păduchii din coama unui cal pe care se așază. Vezi cît de modeste sînt? Și mai au și darul premoniției. Cînd cîrîie ele într-un anumit fel, spun ceva, dacă știi să le asculți… Fii cioară drăguță și o să te fac să te simți porumbiță… N-ai nici o șansă cu strelitul, poți să-i arăți și un autobuz și el tot pe tipesa lui o vede… În timp ce tu îmi placi mie, băiat tînăr, de…”

„…Alo, alo, filozofule, nu de da la fedele noastre, nu zînt de nazul tău, ai destule fede în mahala dagă cu nevastă-ta, o distinsă doamnă, n-ai fost bapabil să te împaci…” „Ce te legi tu de el, mă, besmeticule, ca și cînd tu nu te-ai născut tot în mahala… ha, ha…” „Exizdă ji o mahala aristogratică… Atîda îi spun, să nu se lege de fedele noastre…” „Dar ce, bă, toate sînt ale tale, ha, ha, vezi că… dom’ profesor, dom’ profesor, ce v-am spus… Atenție!” „Am iubit-o ca nimeni pe lume, am spălat-o pe cap, nu era femeie, era un copil și stătea cu capul aplecat în baie și i-am luat capul și am dat cu săpun, i-am frecat părul ei mătăsos și i-am simțit în palme năsucul, gura care se deschidea sub șuvoiul dușului de mînă și spatele încovoiat cu inelele spinării dulci și fragede, să-ți dai viața pentru ea… Hî, hî! Hîîî… Clipe nemuritoare… Simțeam și eu că am pentru ce trăi… Și într-o zi m-a doborît… Îmi lăsa bilețele… desene caraghioase cu mine și ea… și dedesubt, iscălit cu scrisul ei lat și bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu era al ei, mititica ta fetiță… Așa zicea. Vrea mereu surprize… Azi nu mi-ai făcut nici-o surpriză, mieuna ea… Alergam, căutam… Ce surprize puteam să-i fac?… Mărgele, gablonțzuri, perle artificiale…” „Mă Costaichie, dar așa o surpriză bine sculată, să mă scuze doamnele, îi făceai tu?” „Du-te, mă, în bida mă-tii, tu crezi gă asta e totul?” „Scuză-mă, Costaichie, răspunde la întrebare… Să mă ierte doamnele, doamnă Olimpia, nu vă supărați, doamnă Măgduța, stimată doamnă Laura, he, he, permiteți-mi, am avut o ședință, nu fac vreo aluzie la persoanele de față, dar discutam și noi lipsurile și scăderile noastre în comerțul de stat și unul că e bine, altul că e foarte bine, altul că e satisfăcător cu lipsuri și ia cuvîntul un tip din prezidiu și ne mustră, tovarăși, zice, să nu ne culcăm pe Laura… Doamnă Laura, savurați confuzia, ha, ha, nu vă supărați, a auzit și el… dar nu asta am vrut să spun. Costaichie, tu te plîngi că n-aveai ce surprize să-i faci… Ți-am pus o întrebare! Fii bun și răspunde la ea! Spune-mi ce mi-ai spus mie…” „Alde lucruri zînt în fond mai importante degît exberiența ta de armăzar buduros…” „Știți ce mi-a spus mie, dom’ profesor? L-am întrebat: mă, o…? Da, zice, dar se desf… repede! Cum repede, mă besmeticule? Repede, zice, imediat… Aoleo, Costaichie, i-am spus, grizonantu-ăla cu care te-a schimbat avea el secretele lui, nu-ți rămîne decît să te faci pederast, altceva nu ți-a mai rămas… He, he, he… Șșșș! Fiți atent! Acum o să dea iar în plîns… Da, cu lacrimi, să vedeți cum o să-i curgă șiroaie, ca la o babă…” „Nu pot să spun că nu m-a iubit, altfel nu mă chema ea s-o spăl pe cap, mititica mea fetiță… Dar ar trebui, domne, să ne purtăm cu ele ca în evul mediu, să le punem o ștampilă de foc pe spinare, cu litera T să vadă și cel care s-ar mai îndrăgosti de ea cine e și să nu-și facă iluzii. T sau C, curvă, fiindcă trădătoare poa’ să nu spună mare lucru, fiecare credem că l-a trădat pe altul, dar pe mine nu… Sadică, domne, chiar așa?, în același fel?, de Revelion, într-un taxi, cu o sticlă de șampanie… Domne, dar omul mai trăiește și sub o dimensiune metafizică…” „Ho-paaa! Mă Costaichie, ascultă aici la mine, n-are