Pe la sfîrșitul lui ianuarie într-o zi se indignă. „Cum adică, mi se adresă, trece iarna și nu ne ducem și noi doi la Sinaia să schiem puțin?… Da, la Sinaia, aici e plicticos, pînă urci îți iese sufletul, acolo e teleferic, iar la cota 2000 sînt telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vîrful pîrtiei… o minune, poți să schiezi ore întregi… Pregătește-te, mergem să-ți cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci și să nu te prind că îți cumperi și o ridiculă căciuliță cu moț, ai frizură deasă, n-o să răcești, bizuie-te pe mine… Gata, sîmbătă la prînz plecăm…”

Am spus mai înainte că sînt ispitit să-mi închid caietul. Nu! De ce? Îl voi continua pînă la consumarea nenorocirii pe care am întîlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi opri cînd, odată cu condeiul, va cădea, cum spune poetul, și mîna care a scris.

…Învățasem să schiez încă de la zece ani, dar mai tîrziu sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales cînd trebuia să urc, vaga senzație că îmi pierd timpul. Cum am mai spus la începutul acestor caiete, la acea vîrstă gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, grupurile astea aveau un șef, și nu eu eram acela. Nu că aș fi dorit să fiu eu, dar șeful acesta era mai totdeauna un tip atît de comun și de nesărat în ifosele lui, încît oricît aș fi dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud necontenit, timp de o zi întreagă, trăncăneala infatuată și glumele nesărate care făceau fetele să izbucnească în stupide hohote sincere, cu gurile pînă la urechi… „Da, îi spusei iubitei mele, cînd mă informă că vom merge cu un grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba să intrăm în vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzîndu-i contrarierea, nu pot să suport grupurile.” Și în clipa aceea mă trăsni gîndul că ei îi plăceau, se și fotografiase cu unul la mare, pe plajă… „Dar de ce? zise. Cînd mai sînt și alții poți să te ajuți cu ei, ți se întîmplă ceva, faci o entorsă, sau și mai rău, să-ți rupi un picior, poți să mă aduci tu singur pînă jos de la 2000 de metri înălțime?… Și pe urmă cînd ești în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi doi, poți tu avea curajul să pui la punct un grup de derbedei?… fiindcă ăștia sînt și ei peste tot… O pereche a pățit-o odată, lui i-au tras cu un alpenștoc în cap și pe ea au violat-o în fața lui. Tu peux supporter ça?!” Mă posomorîi: avea dreptate. Cine ar putea suporta așa ceva? Malheur! Ar urma despărțirea și suferința iremediabilă, pentru toată viața. „Și pe urmă, continuă ea cu însuflețire, nimeni nu ne obligă să stăm cu ei la taclale și să ne pilim în cabană rîzînd de orice prostie debitată de unul din ei…, dar să știm că sîntem împreună și că putem să-i chemăm dacă e cazul…” „Deci cunoști tu un astfel de grup? zisei. Inși pe care îi cunoști bine?” „Bineînțeles!… Oameni serioși, cu soțiile sau prietenele lor… Victoraș, rîse ea, trebuie să ieșim și noi doi puțin, n-o să trăim toată viața nas în nas, pînă la urmă o să ajungi la concluzia că nasul meu nu mai e chiar atît de frumos și o să începi, cu mine la braț, să întorci capul după alte nasuri…”

Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund că… Ei bine, ce anume? Ieșirea în lume pentru doi îndrăgostiți poate să nu însemne nimic, dar alteori… Ei, alteori ce? Alteori faptul că unul vrea s-o ia pe o stradă și celălalt pe alta poate să însemne pentru cel care e legat mai mult că își dă singur foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta cînd mă părăsise. Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire prima mea ieșire „în lume” cu Matilda, a doua zi după căsătorie, și încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur și simplu Matilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea să reacționeze Suzy? Iată temerea! Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întîmple odată, și dacă e să nu fie bine, ce poți face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cîndva în acest sens unei vecine, care se mira că după atîta muncă ea tot odihnită și senină arăta; dacă tot trebuie să muncești, zisese ea, fă-o cu plăcere). Așadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.

Ieșirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deși știam, nu eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni oareșicare. Era ca și cînd aș fi pretins ca un grup al meu, în care aș fi invitat-o pe Nineta, pe Căprioara post-mortem (existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de dovleci de pildă, care nimerind întîmplător în grupul meu i-ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversități, de astă dată imaginare și imposibile, să fie deci acest grup considerat de Suzy cu totul anodin, adică toți să se poarte cu ea foarte delicat și prevenitor, vai, dumneavoastră sînteți prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare om, despre care se va vorbi cîndva. El a fost, da, ei! nedreptățit! dar are viitorul înainte! mulți au fost reprimiți în vechile lor funcții! Va fi și el reprimit la Universitate… Nu eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sînt amorfe și într-adevăr nu urmăresc decît să se distreze, să danseze dacă zăpada și schiul nu le-au stors toate forțele,