ei se strâng toate informațiile. Asta le dă influență, putere. O putere de care este nevoie. Sau între noi vorbind, este mai bine să o aibă ei decât ceilalți. Oftă și adăugă: Lucrul acesta l-am subestimat.

Helene îl privi și îl întrebă puțin jenată:

— Tu ce vei face acum? De călătorit nu mai poți, nu?

Unchiul Siegmund clătină din cap, cu privirea ațintită pe fereastră.

— Încă nu știu. Să călătoresc? Nu, firește. Am încă interdicție de a mai publica. Să văd, poate voi face traduceri. Oricum mă descurc în câteva limbi străine pe care nu le cunosc mulți. Sau voi face corectură, ar fi și asta o posibilitate. O să văd.

Se întoarse către ea și zise:

— Mai înainte, ca adult, aveai acces liber la forumurile altor țări, știai asta? Forumul american, cel francez, rusesc… Nu mai este așa. Au conectat în fiecare punct în care cablul traversează granița un computer care supraveghează tot, filtrează tot ce nu convine guvernului, reglementând astfel cât se poate de precis legătura cu străinătatea. Unchiul adăugă apoi în șoaptă: Eu nu am fost singurul închis. Toți suntem închiși. Și tu.

13.

Biroul în care lucra Eugen Lettke devenise mai îngust decât înalt, datorită construirii unui perete despărțitor. Doar portretul Führerului mai împodobea pereții goi. Mobilierul era de pe vremea kaizerului, singurele obiecte oarecum moderne fiind computerele. Dar și acestea erau modele produse imediat după război, cu tastaturi care țăcăneau îngrozitor.

Lettke împărțea acest birou cu Piet Hansen, un tip ursuz din Wilhelmshaven, care pe deasupra vorbea un dialect din nord, Lettke înțelegându-l cu greu. Dar de obicei acesta nu spunea nimic, ci stătea ca cloșca pe ouă în fața ecranului său și se holba la niște liste, mângâindu-și gânditor insigna de partid, pe care o purta prinsă de pulover.

Potrivit rutinei zilnice, la ora zece dimineața avea loc o discuție cu programatoarele care le fuseseră repartizate. Erau două, o berlineză în vârstă, care de fiecare dată când se ivea ocazia îi informa că studiase cu Frau Profesor Kroll. Se numea Frau Stein, era necăsătorită și trecută de vârsta la care mai putea spera să o facă. Avea părul cărunt strâns în coc și purta de cele mai multe ori pantaloni de călărie gri, de care era foarte mulțumită. Pașii ei apăsați se auzeau de departe.

Cealaltă era Fräulein Brunhilde, o fată timidă din Franconia, cu o frizură băiețească, cu ochelari cu ramă groasă, neagră. Avea urechi ca din hârtie satinată îndoită și o înclinație sinistră pentru rochii-sac.

Acestor femei le explicau dimineața de ce evaluări aveau nevoie, evaluări pe care le și primeau de regulă în cursul zilei prin e-mail securizat din rețeaua internă. De cele mai multe ori era vorba despre liste mai lungi ori mai scurte, care puteau fi citite pe ecrane. Se puteau și tipări, dar lucrul acesta nu era bine văzut. Trebuiau să raționalizeze hârtia. Părea o indicație venită de la A, dar și dacă nu ar fi fost așa, se apropia ziua în care se va raționaliza hârtia în mod oficial.

Așadar aceasta avea de făcut. După ce întreaga zi citea jurnalele adolescenților și ale soțiilor americane și engleze, seara se dedica vânătorii din motive personale.

Despre cele două fete pe care trebuia să le pedepsească știa doar că aveau prenumele Cäcilia și Vera. Asta îi destăinuise Dörte în schimbul filmului Minox absolut fără nicio valoare. Mai mult nu știuse nici ea, cum de altfel susținuse tremurând, goală pușcă și speriată, până când el se convinsese că spunea adevărul.

Dar cum să dai de o fată căreia îi cunoșteai doar prenumele?

Chiar de i-ar fi știut și numele, tot ar fi fost dificil. Cele două fete erau acum adulte, probabil se măritaseră și își schimbaseră numele, așa că erau ca și dispărute.

Oricât se gândea, nu știa ce să mai facă.

Într-o zi în care Piet anunțase că este bolnav, deci îl lăsa singur în birou, Lettke decise să îndrăznească. Anunță departamentul programare că este singur și că are nevoie doar de Fräulein Brunhilde. Ascultătoare, aceasta își făcu apariția cu pași mărunți și se așeză la masă cu blocnotesul ei. El îi spuse că are nevoie de o listă a tuturor femeilor născute în Berlin între anii 1913 și 1917, care aveau prenumele de Cäcilia.

— Asta-i tot? întrebă Fräulein Brunhilde.

— Da. De ce?

— O pot face și de aici, dacă vreți. Este o simplă comandă de interogare.

— Dacă așa stă treaba, atunci faceți-o.

Curios, el îi oferi locul lui în fața computerului, dar rămase în picioare în spatele ei, deoarece voia să o urmărească.

Ea accesă un program denumit SAS și începu să tasteze:

 

SELECTAȚI DIN locuitori

TOȚI (prenume, nume, stradă, localitate, data nașterii)

PENTRU (

Data nașterii: an >= 1913

ȘI

Data nașterii: an < = 1917

Locul nașterii =»Berlin«

ȘI

Prenume =»Cäcilia«)

 

Apoi apăsă o tastă și textul dispăru. Pe ecran apăru SAS – procesează.

— Ce înseamnă SAS? întrebă Lettke, cu neplăcuta senzație că acest lucru nu prea îl privea.

— Este prescurtarea de la Strukturierte Abfrage Sprache (limbaj de interogare structurat), răspunse ea privindu-l de parcă ar fi trebuit să știe asta. Pentru interogarea o singură dată rezultatul vine mai repede.

— Înțeleg, spuse Lettke, deși nu înțelegea.

Ce are a face viteza de lucru a unui computer cu de câte ori trebuie un rezultat? Memorase comenzile pe care le executase ea. Înțelesese însă doar că era vorba despre o interogare din tabelul cu locuitori, tot ce urma era prea complicat pentru el. Fasoane femeiești. La fel de nepătruns pentru un bărbat precum conținutul poșetei unei doamne.

Privea fix ecranul care rămăsese neschimbat.

— Cât va dura? întrebă el.

Fräulein Brunhilde se ridică sfioasă și spuse:

— Este greu de spus. Tabelul cu locuitori este foarte mare… poate o oră. Dar rezultatul apare direct pe monitorul dumneavoastră.

— Mulțumesc, zise Lettke mirat. Și când ea vru să se așeze din nou în fața lui cu notesul adăugă: Asta ar fi totul pentru astăzi.

— Este în regulă. Își strânse lucrurile și se strecură afară din birou spunând: