— Poate că ar trebui să plecăm şi noi.

Acuşorul ăla negru se tot grăbea ca o insectă rozînd timpul şi mîncîndu-i banii.

— Nici o scăpare, repetă Guvernatorul, făcîndu-i semn să se aşeze din nou pe scaun. Şi, cum încă nu-i contrasemnase permisul, Bernard n-avu încotro şi se supuse. Cei care s-au născut în Rezervaţie – şi vă rog să nu uitaţi, scumpă domnişoară (adăugă el rînjindu-se lasciv şi greţos la Lenina şi vorbind într-o şoaptă care sugera că e vorba de ceva decoltat), nu uitaţi că în Rezevaţie copiii încă se mai nasc, da, da, oricît de revoltător ar părea, se nasc… (Spera că această referire la un subiect ruşinos o va face pe Lenina să roşească; dar ea zîmbi doar prefăcîndu-se inteligentă şi repetînd „Nu mai spuneţi!“. Dezamăgit, Guvernatorul o luă de la capăt.) Repet, deci, cei născuţi în Rezervaţie sînt sortiţi să moară aici.

„Sortiţi să moară… Un decilitru de apă de colonie pe minut. Şase litri pe oră.“

— Poate – mai făcu Bernard o încercare – ar trebui să…

Aplecîndu-se înainte, Guvernatorul bătu cu arătătorul în birou:

— Mă întrebaţi cîţi oameni trăiesc în Rezervaţie. Şi eu vă răspund (tonul lui deveni triumfător), vă răspund că nu ştim. Cel mult estimativ.

— Nu mai spuneţi!

— Ba chiar spun, scumpă domnişoară.

„De şase ori douăzeci şi patru – nu, mai degrabă de şase ori treizeci şi şase.“ Bernard păli şi începu să tremure de nerăbdare, dar bubuitul continua inexorabil:

— … circa şaizeci de mii de indieni şi metişi… complet sălbatici… Inspectorii noştri fac din cînd în cînd vizite… Altfel, nu există nici o comunicare cu lumea civilizată… Îşi păstrează încă obiceiurile şi datinile respingătoare. Căsătoria, dacă ştiţi ce înseamnă asta, domnişoară; familii… Nici un fel de condiţionare… Superstiţii monstruoase… Creştinism şi totemism şi cultul strămoşilor… Limbi moarte ca zuni şi spaniola şi athapascana… Porci spinoşi, pume şi alte animale feroce… Boli molipsitoare… Preoţi… Şopîrle veninoase.

— Nu mai spuneţi!

În cele din urmă scăpară. Bernard se repezi la telefon. Repede, repede, repede. Şi totuşi, îi trebuiră aproape trei minute pînă să poată vorbi cu Helmholtz Watson.

— Parcă am fi deja printre sălbatici, se plînse el. Incompetenţa asta împuţită!

— Ia un gram de soma, îi propuse Lenina.

Dar el refuză, preferînd să rămînă furios. Şi în cele din urmă, slavă lui Ford, obţinu legătura şi, da, îl găsi pe Helmholtz; Helmholtz, căruia îi explică ce s-a întîmplat, şi care promise să se ducă imediat la Bernard acasă, imediat, şi să închidă robinetul, da, da, imediat, însă profită de prilej ca să-i comunice ce a spus în public aseară Directorul General…

— Cum? Îmi caută un înlocuitor? strigă Bernard cu vocea chinuită. Deci chiar s-a hotărît? Şi a pomenit efectiv de Islanda? Zici că a rostit cuvîntul ăsta? Pentru numele lui Ford! Islanda!…

Puse receptorul în furcă şi se întoarse iar către Lenina. Era palid şi părea absolut distrus.

— Ce s-a întîmplat? întrebă ea.

— Ce să se întîmple? se trînti greoi pe un scaun. O să fiu trimis în Islanda.

În trecut se întrebase de multe ori cum ar fi să fie supus (fără soma şi putîndu-se bizui doar pe resursele sale interioare) unor procese teribile, necazurilor şi persecuţiilor. Nu mai departe decît acum o săptămînă, în biroul Directorului, se visase împotrivindu-i-se curajos şi acceptînd stoic suferinţa, fără să scoată o vorbă. Ameninţările Directorului chiar îl făcuseră să jubileze, să se simtă o personalitate de proporţii ireale. Dar abia acum îşi dădea seama că toate acestea se întîmplaseră pentru că nu luase în serios ameninţările. Nu crezuse că, la o adică, Directorul General o să ia vreo măsură împotriva lui. Dar acum se părea că ameninţările chiar urmau să fie traduse în fapt, şi Bernard era îngrozit. Nu mai rămăsese nici urmă din tot acel stoicism imaginar şi curaj teoretic.

Turba de mînie împotriva lui însuşi (ce tîmpit fusese!), împotriva Directorului – ce nedrept era să nu-i acorde şi cealaltă şansă, cealaltă şansă pe care, fără doar şi poate, avusese întotdeauna intenţia s-o încerce. Dar Islanda, Islanda…

Lenina clătină din cap.

— „Ce-a fost şi ce va fi, zău, mă pot îmbolnăvi“, cită ea sloganul continuînd: „Cu trei doze stau pe roze“.

În cele din urmă îl convinse pe Bernard să înghită patru tablete de soma. Peste cinci minute dispărură şi rădăcinile, şi roadele. Rămase deschisă şi trandafirie doar floarea prezentului. Un mesaj de la portar îl anunţă că la ordinul Guvernatorului a venit un paznic al Rezervaţiei şi-i aştepta cu avionul pe acoperişul hotelului. Urcară imediat. O corcitură inferioară îmbrăcată în uniformă verde de Gama îi salută şi începu să le recite programul din dimineaţa aceea:

— O vedere de ansamblu a circa zece-douăsprezece dintre principalele aşezări – pueblos –, apoi aterizare pentru prînz în Valea Malpais. Acolo e o casă de odihnă foarte confortabilă şi în cel mai apropiat pueblo probabil că sălbaticii vor celebra sărbătoarea verii. E locul cel mai bun unde puteţi petrece noaptea.

Îşi ocupară locurile în avion şi porniră. Peste zece minute traversară frontiera care separa lumea civilizată de cea sălbatică. Sus pe deal şi jos în vale, de-a curmezişul deşerturilor nisipoase sau sărăturoase, prin păduri, prin adîncimile vineţii ale canioanelor, peste stînci, piscuri ascuţite sau cîte o mesa – o masă muntoasă de