face minimul hatâr al unui claxonat nerăbdător, după care nu mai răspunde de consecinţe. Merită să-i spui că n-are ce să caute pe-acolo? Doar dacă n-ai mai fost înjurat de mult. După ce-ţi strecoară vreo două de dulce, nesimţitul încheie discuţia pe un ton şuierat şi repezit. „Mergi tu pe stradă, băi tăgârţă. Vrei să mă calce maşina?” Între aceleaşi coordonate s-ar desfăşura şi discursul nesimţitului pe role, dacă s-ar opri ca să te bage în seamă. În cazul lui, totuşi, modalitatea de circulaţie printre pietoni îi îngăduie să nu-i avertizeze pe imprudenţii care nu se lipesc de ziduri, ci să-i măture din drum cu ghionturi în plex însoţite de chiuituri victorioase.

  Trotuarul este depozitarul multor manifestări de nesimţire. Pe el calcă neveste cocârjate sub greutatea bagajelor, vegheate de capi de familie care îşi transportă grijuliu sticla de bere pentru mici şi meci. Tot pe el aterizează cojile scuipate pe bandă rulantă de amorezi care îşi rotunjesc iubirea sub binecuvântarea florii-soarelui sau a bostanului. Pe acelaşi covor asfaltic primitor aterizează mucurile aruncate direct pe geam de fumătorii care ţin prea mult la scrumiere ca să le murdărească. Şi tot aici nimeresc pieliţele azvârlite pentru maidanezi, tampaxurile însângerate, foile de varză rămase de la sarmale sau chiar pungi de gunoi cu totul (îndeosebi când plouă, fiindcă atunci nesimţitul ştie că stropii de apă n-ar face decât să-i compromită frizura gelată).

  La plajă.

  Însă cine e curios are ce să înveţe şi de pe plajă, una dintre ariile predilecte de răspândire estivală a nesimţitului. Aici schimbarea de decor îi impune nesimţitului o utilă diversificare de registru. Marea care, vorba cântecului, „ne cheamă la ea” extinde inevitabil invitaţia şi asupra personajului nostru. „Şi-n apa mării / De pe-ntregul litoral”, vorba altui cântec, se văd destule urme care atestă prezenţa nesimţitului, din iunie până în septembrie, pe nisip sau în valuri. Din puzderia de exemple mărturisitoare, câteva ies în evidenţă şi merită pomenite.

  Să zicem că ţi-ai întins cearşaful devreme, la şapte şi jumătate dimineaţa, când plaja e aproape pustie. Practicanţii de arte marţiale şi-au terminat antrenamentul şi se retrag în camere. Sub umbrele stau câţiva câini ai nimănui, pe care soarele a început deja să-i moleşească. Vânzătorii de ziare, porumb fiert, cornuri, piatră de călcâie, seminţe, sticle de nămol şi CD-uri pirat încă n-au ieşit pe traseu. Fotografii nu s-au trezit nici ei. Marea foşneşte îmbietor la câţiva metri de tine, iar vântul te mângâie din când în când cu adieri binefăcătoare. E bine. E chiar foarte bine. Te întinzi satisfăcut la soare, închizi ochii şi mulţumeşti cerului pentru ziua frumoasă de care ai parte. N-o fi asta cea mai bună dintre lumile posibile, dar tot se califică pentru un loc pe podium.

  Eşti singur cu gândurile tale. Sau cel puţin aşa crezi. Numai că la un moment dat simţi o atingere involuntară pe mâna întinsă sub cap. Îţi spui că e, probabil, unul dintre căţeii care au obiceiul să se întindă lângă turiştii singuratici şi îţi vine să zâmbeşti. În aceeaşi clipă pe faţă îţi aterizează nişte nisip împrăştiat din apropiere, iar o voce aspră trasează sarcini precise: „Mişule, întinde bă cearşafu' ca lumea. Ginuţa, scoate-ţi chiloţeii şi treci la soare. Marinuş, du-i casetofonu' lu' tati. Viviana, dă şi mie sandvişurile şi roşiile.” Te ridici, te întorci pe burtă şi descoperi o familie cu cinci membri, care s-a instalat la câţiva centimetri de tine. Te uiţi dincolo de ei şi cazi pe gânduri. O sută de metri la stânga şi la dreapta, plaja e goală. În afara ta şi a noilor veniţi, abia dacă mai vezi trei perechi răzleţite pe o suprafaţă cât două terenuri de fotbal puse cap la cap. Perspectiva asupra zilei de plajă ţi se schimbă considerabil. Forma asta de marcaj om la om te indispune la culme. Ceva se revoltă în tine şi te face să-ţi abordezi vecinii în cheie ironică. „Nu vă deranjez, nu?”, îi întrebi, cu o îngrijorare prefăcută. „A, nu, nici o problemă”, răspunde Mişu, capul familiei, care caută în geanta de plajă o casetă pe placul cvintetului.

  În contrast cu nepăsarea afabilă a lui Mişu, vrednica mamă a Ginuţei, a Vivianei şi a lui Marinuş, pe care afli că o cheamă Bela (şi care e grasă, urâtă şi cu capsa pusă), te abordează direct, dându-şi seama de sensul real al întrebării tale. „Ce-i, domnu', nu vă convine? Plaja e pentru toată lumea, să ştiţi. Nu vă place, mergeţi la Club Med.” Încerci să faci abstracţie de casetofonul din care năvăleşte neîndurător o melodie a celor de la O-Zone şi-i spui femeii că s-ar fi putut aşeza măcar la cinci metri distanţă. „Ca să nu ne călcăm pe umbră.” Însă Bela a crescut trei copii şi nu acceptă lecţii de la un nătăfleţ care a venit pe plajă ca să stea singur. „Da' ce vă facem, domnu'? Vă facem ceva? Vă luaţi de viaţa noastră aşa, hodoronc-tronc.” În semn de protest faţă de acest dialog inutil, Ginuţa, care şi-a scos chiloţeii, conform indicaţiilor, se ciuceşte cu mişcări exersate şi face o baltă absorbită lent de nisipul care începe să ardă tălpile. Ochii tăi se mută asupra acestei mostre de întoarcere rousseauistă la natură chiar în secunda când tatăl intervine pedagogic şi mustrător. „Păi se poate, Ginuţica? Aşa te-au învăţat mami şi tati? Dacă vrei pişu', du-te-n apă şi fă acolo.”

  Îţi forţezi norocul şi-i semnalezi părintelui că toaleta publică se află la treizeci de metri în spate. Dar Bela pune lucrurile la punct cu siguranţa omului care gospodăreşte banii familiei. „E zece mii intrarea, domnu'. Dacă are nevoie fiecare de două ori la closet până după-masă, înseamnă o sută de mii. Ni-i daţi dumneavoastră? Aud?” Între timp, Marinuş a terminat de mâncat o felie de pâine cu parizer şi roşie, a făcut ghem şerveţelul în care fusese învelită şi l-a vârât în nisip, ignorând suveran coşul de gunoi plasat la trei metri în stânga. Viviana încă n-a trecut la micul dejun, dar a avut grijă să se apropie