că ar putea să-mi fie greu să acord acestui gen original de a conversa o înaltă semnificație.” Urmă o agitație scurtă de nemulțumire a degetelor. „Bine, zisei, s-o luăm de la cap: ți-e foame, asta e clar!” Confirmă cu o vagă mișcare a capului. „Nu vrei să cobori!” Ea confirmă. „În casă n-avem nimic de mîncare!” Era clar. „Să-ți aduc ceva din oraș, nu vrei!” Așa era! Mă uitai halucinat la ea și deodată zărind chipul mamei mele pe birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în această postură. Nu apucai să-mi răspund, ca un fulger gîndul meu trecu la Suzy, care brusc zvîrli pledul de pe ea, se ridică în capul oaselor, se uită la mine cu o privire rătăcită, apoi își lăsă picioarele în jos și își luă obrajii în palme.

Alarmat sării din fotoliu și mă aplecai lîngă chipul ei: „Ce e cu tine? Ce s-a întîmplat? Te doare ceva?”. Se uită la mine, apoi începu să dea din cap în semn de deznădejde, în semn că da, i s-a întîmplat și nu mai e nimic de făcut… „Ei, ce este, dar te rog să vorbești, lasă acuma glumele, te simți rău, să chem un medic?” „Victoraș… Victoraș… murmură ea încercînd deja să se resemneze, vorbindu-mi nu mie, ci parcă ferestrelor, prin care se vedea viscolul chinuind neîncetat vîrfurile celor doi plopi… Victoraș, ne-am procopsit…” Și în clipa cînd contemplă inevitabilul care s-a produs, care nu trebuia să se producă, și acuma ce să-i mai faci decît să cauți în tine însuți compătimire și să încerci să nu te disprețuiești. „A-oleo!”, exclamă cu humor. Mă liniștii, dar nu ieșii din uimire. „De ce aoleo? zisei. În ce sens ne-am procopsit?” „Ne-am procopsit, repetă de astă dată mai ferm, dînd mereu din cap. Te iubesc. A-oleo!”

Mă ridicai și începui să dau și eu din cap. Da, ce să zic, a-oleo! O astfel de declarație de dragoste mi-ar fi fost cu neputință să mi-o imaginez vreodată. Era prima oară cînd o făcea. Era însă pentru mine cu atît mai convingătoare cu cît ea o însoțise cu acel văietat popular, care însemna detașare, luciditate, că adică chiar ne-am procopsit… Se ferise cît putuse, ba chiar crezuse pînă mai ieri că încă nu era nimic, putuse chiar să-și întrerupă o sarcină… Și deodată… Deodată ce? I se întîmplase ceva de ieri pînă azi? Ce anume? Dar întrebările acestea mi le pusei ceva mai tîrziu. În clipele acelea mă simțeam fericit, așa cum ni se întîmplă cînd trăim fără veste o imensă eliberare… „De ce rîzi?”, zise ea cu acel humor care îmi sugera totdeauna că știe de ce rîd (sau de ce nu rîd sau de ce sînt trist, sau de ce sînt înstrăinat…). „Crezi că n-am de ce rîde? zisei. Cînd m-am îndrăgostit eu de tine și tu știai și ți s-a părut firesc să sufăr pentru tine, nici prin cap nu ți-a trecut să mă compătimești, și acuma…” „Ia lasă tu teoriile, mă întrerupse cu brutalitatea ei catifelată, du-te jos la cîrciumioară și spune-i lui nenea ăla să ne-aducă aici fripturile și ce mai au ei acolo bun…” „Te simți obosită?” „Da, te rog frumos! Scuză-mă!” „Să nu se răcească pe viscolul ăsta pînă urcă.” „Nu-i învăța tu pe ei cum să facă, își cunosc meseria…”

Frații Berea (așa îi chema pe cei doi mici cîrciumari), cînd auziră, imediat se puseră în mișcare, ba chiar s-ar fi putut spune că tocmai astfel de comenzi le lipseau ca să li se confirme menirea lor pe această lume. „Da, da, dom’ profesor, avem ficăței de pasăre, sau un ficat de gîscă (la grătar!) o minune, măduvioare, ceva proaspăt: fudulii (des choses si précieuses)[1], momițe cu țelină, extraordinar…” Se citea pe fața mea că n-aș fi fost în stare să frînez ceea ce insinua această exuberanță: că adică tipul care venise de-atîtea ori în această cîrciumă nu arătase niciodată atît de sigur de sine? Să-l servim deci cu ce avem mai bun, să arătăm că nici noi nu sîntem simpli cîrciumari, știm și ceva franțuzește, dacă nu cumva sîntem băieți de familie bună, siliți de împrejurări să… Nici nu mai așteptară să le răspund ce anume doream să aleg dintre atîtea lucruri atît de prețioase.

Le aduse un băiat pe o tavă mare în vase acoperite, băgate în alte vase… „Mmm!”, făcu Suzy, cînd văzu țelina, gogonelele, morcovii murați, pepenele roșu, tot murat, în care își înfipse dinții înainte de orice… În lipsa mea își făcuse părul cozi. Se voia iarăși fată, după ce în mod deliberat refuzase să fie mamă? Ca o fantasmă trecu pe lîngă mine acest gînd, în timp ce parcă n-aș fi zis că mînca din tot ceea ce îi etalasem pe pat, ci păștea ca o vițică: de ici, din ficatul de gîscă, de colo, din macaroanele groase (măduvioarele), de dincoace, mușcînd din păstăile lungi, pe care le sugea îndelung… Avu apoi o atenție la pîndă, după ce termină. Frumoșii ei ochi rămăseseră nemișcați într-o parte: „…Și acum, zise, vă…”. Și ne înjură iar pe toți, de astă dată cu blîndețe și ranchiună și își împinse picioarele răsturnînd totul pe jos și se refugie repede sub pled, pe care îl trase peste cap… „Hei strigai, ce faci, acum se bea un pahar de vin!” Îmi părea rău, aș zice, că nu avea ca mine, în clipa aceea, dorința de a goli în întregime o sticlă de vin, chiar mă miram că după atîtea bunătăți… O golii singur și ameții…

Se trezi după două ore și începu să se uite prin odaie ca și cînd n-ar fi știut unde se află. Apoi deodată își dădu seama, descoperi unde se afla acel lucru neliniștitor; dădu pledul la o parte, își duse palmele sub pîntec și încremeni astfel la pîndă: da, acolo era! Dar se liniști: „Tu ai mîncat?”, zise. „Da!” „Toarnă-mi un pahar, te rog frumos.” Dar nu putu să-l bea, își mușcă buzele, puse