paharul pe noptieră și se zvîrcoli, se făcu covrig. În clipa următoare însă se dezdoi și pe chip îi apăru o expresie de chin pe care îl suporta încă în tăcere, cu încrederea pe care o avem totdeauna că o suferință atît de brutală și neașteptată nu va dura și nu va fi mai mare decît atît. Mă așezai lîngă ea și îi ștersei fruntea plină de broboane mari de sudoare. „Victoraș, zise, nu sînt fricoasă, dar am dureri înspăimîntătoare.” „Ce ți se întîmplă?” „Sarcina, zise, imbecilul ăla păros nu știu ce mi-a făcut, dar cred că o să mor!” Spusese aceste cuvinte parcă ar fi avut o revelație: astfel, deci, se moare?

Se agăță cu amîndouă mîinile de marginea de fier a somierei și începu să geamă în timp ce acum și gîtul și pieptul și subsuorile i se umpluseră de transpirație rece. „Victoraș, iartă-mă, mai bine aș fi născut, n-aș fi suferit mai mult… sînt pedepsită…” Gura i se învinețise, sdrobită de mușcătura dinților, iar degetele i se albiseră încleștate de pat. Ce putea să aibă? mă întrebai. Desigur, fusese rănită, putea să aibă o inflamație, chiar o infecție… Într-adevăr, viața îi era în pericol. „Ai numărul de telefon al acelui medic?”, o întrebai. „Da, zise, caută în poșetă agenda mea, doctorul Mazăre.” „Și un medic mai de Doamne-ajută n-ai găsit, decît pe acest doctor Fasole? spusei posomorît. Bineînțeles, pentru 30 de lei, pe care nici măcar nu-i ia el…” „I-am dat cinci sute, zise, și nu l-am ales la întîmplare!”

Ieșii și mă întorsei cu telefonul. Îl vîrîi în priză și făcui numărul. Medicul era acasă și îi relatai că domnișoara Culala, operată ieri, are dureri mari. „Are hemoragie?”, mă întrebă el cu calmul clinicianului care știe ce poate fi mai rău. „Nu, adică nu știu…” „Dați-mi-o la telefon.” Ridicai aparatul de pe birou și îi întinsei iubitei mele receptorul. „Nu, zise ea, gîfîind, n-am hemoragie, dar mă simt ca înjunghiată… Bine, vă aștept…” Și îi dădu medicului adresa.

Care se scuză cînd veni abia după două ore, „din pricina vremii n-am putut găsi un taxi… Am venit pe jos… V-am spus să veniți cu penicilină, acum n-ați mai fi avut aceste neplăceri… Pentru 30 de lei spitalul nu ne dă și penicilină…” „N-am găsit”, zise ea fără convingere. „Nici n-ați căutat! Eu cum am găsit chiar acum în prima farmacie în care am intrat?…” „M-am ghidat după faptul că…”, începu Suzy, dar nu mai spuse după ce anume se ghidase, dar eu înțelesei: nu era la prima întrerupere de sarcină și totdeauna totul trecuse cu bine. „Nu vă speriați, zise el pregătindu-și seringa, se aranjează… Dacă n-ați avut pînă acum hemoragie (și nici atunci să nu intrați în panică, îmi telefonați) s-ar putea ca o zi sau două să mai aveți ceva dureri, care însă or să treacă”, mai spuse el după ce îi făcu injecția.

Ceva dureri era însă un fel de a vorbi, le avu, la fel de rele ca la început, toată noaptea. A doua zi însă îi trecură cu totul. Ea rămase însă mai departe la mine și nu știam dacă din pricina stării ei, sau fiindcă… Bineînțeles că nu încercai s-o determin să-mi confirme ceea ce îi scăpase în timpul durerilor, că mai bine ar fi născut, n-ar fi suferit mai mult… Știam dinainte! Mă bucuram că nu toxicitatea sarcinii o determinase să se ducă la medic, că adică „șasiul” ei era fertil, chiar dacă nu într-un fel prea normal… Că nu voise cu mine, asta mi se părea neînsemnat… Nu voise deocamdată…

[1] lucruri atît de prețioase (fr.) (n. r.)

Capitolul VII

„Bine, zisei, îl facem la noi, și ca să fiu sincer, îmi pare bine că nu te-apucă și pe tine, ca pe toată lumea, o mare excitație în preajma Revelionului. Bine, o să am eu totuși grijă să nu ne rămînă în amintire, ca o decepție, primul nostru Revelion.” „Ei da! zise. Ca și cînd asta s-ar putea aranja dinainte! O decepție reușită e mai bună decît o petrecere simulată. Îți trebuie multă vreme ca s-o uiți!” „Ai dreptate, zisei, ce-ar fi să ajunăm?” Ea nu rîse. „Și ce, crezi c-ar fi rău?” Dar avea un glas senin, o stare de spirit echilibrată, retrasă în sine, era adevărat, dar fără nimic împotriva cuiva sau a mea. O mare curiozitate, mai intensă ca oricînd, mă încerca: să vedem, ce-o să facă Suzy de Revelion, într-adevăr o să ajuneze? Chiar?

Aveam, cum se zice, retragerea acoperită: frații Berea, adică ei doi, cu familiile și rubedeniile lor, făceau Revelionul în propria lor cîrciumioară, bineînțeles cu obloanele trase. „Dacă doriți, dom’ profesor, poftiți cu doamna, sînteți invitații noștri, o să ne facă plăcere”, îmi spuseseră la o întrebare de-a mea, dacă închideau de ajunul Anului nou. „Pesemne e mai comod…” „Nu e vorba că ar fi mai comod, dom’ profesor, dar cum să petreci și să te distrezi într-o odaie de patru pe trei?” „Cum, doar atîta aveți?!” „Da, aveți dreptate, am avut noi casele noastre de la părinți, dar într-una s-a făcut acum un dispensar pentru copii și în alta s-a instalat un post de miliție. Nici măcar mobila n-am putut să ne-o recuperăm: s-au naționalizat așa cum erau, cu veselă cu tot. Era necesar, adăugă unul din ei fără ironie, într-a mea s-au instalat paturi suprapuse și au fost aduși la început ucenici care au folosit-o, vesela adică, farfurii de Limoges, pînă au spart-o complet, și li s-au adus pe urmă farfurii de tablă, rezistente, strigă el de astă dată cu humor, puteau să-și dea și în cap cu ele, țineau la tăvăleală…” „Și mobila?”, îl întrebasem. „Mobila nu conta, nu era de valoare, urma să ne comandăm, bine că nu ne-am grăbit… În casa părintească s-au instalat niște fete, studente de-ale dumneavoastră, cînd le-au scos după cîțiva ani să le bage