— N-aveţi nevoie de ele, stabili Old Death. Nu sînteţi nici lăcătuş, nici spărgător şi v-aţi trăda prin stîngăcie. Mai bine luaţi cheile adevărate şi, cînd o fi, vă prefaceţi că deschideţi uşa cu şperaclul.

Băgaţi-vă pistolul şi cuţitul prin buzunare ca şi mine, iar puştile noastre să le ia dumnealor; în timp ce noi operăm afară, dînşii vor desface o scîndură din tavan. Apoi trebuie stinsă lumina.

Lucrurile se petrecură întocmai. Luai cu mine cheile pentru toate cele trei uşi. Old Death mă instrui mai abitir ca pe un ucenic. În clipa cînd auzirăm zgomotul din tavan, provocat de scoaterea scîndurii, plecarăm fiecare în misiunea lui. Bătrînul avea să aştepte în faţa casei, avînd parii la îndemînă, iar eu — străbătînd curtea — urma să-i chem pe drăguţii mei "camarazi". O luai spre grajd fără să-mi moi paşii prea mult; ţineam să fiu auzit, pentru ca vreunul din bandiţi să mi se adreseze; mă temeam ca, vorbind primul, să nu greşesc cumva în legătură cu consemnul lor.

Cînd să trec colţul, se sculă de jos o mogîldeaţă de care era cît pe-aci să mă poticnesc.

— Stop! Sună un glas. Tu eşti, Locksmith?

— Yes Puteţi veni, însă fără zgomot.

— Aşteaptă aici! Să-i spun locotenentului.

Dispăru ca o părere. Exista, va să zică şi un "locotenent"! Ku-kluxklanul părea să fie organizat ca o armată.

Nu trecu un minut şi se ivi o altă persoană. Îmi spuse cu glas reţinut:

— Dar mult a mai durat! S-au dus la culcare, afurisiţii?

— S-au dus, în sfîrşit! Acuma dorm buştean. Au golit în doi un ulcior întreg cu rachiu.

— Atunci va fi treabă uşoară. Cum stăm cu uşile?

— În regulă!

— Bine, să mergem. A trecut de miezul nopţii şi pe la unu, cum am stabilit, vine rîndul lui Cortesio. Hai, condu-ne!

Îndărătul lui apăru un grup de indivizi camuflaţi sub cagule; ne urmară şi ei. În faţa casei ne întîmpină Old Death. Prin întuneric, statura lui nu se deosebea de a "căpitanului".

— Aveţi vreun ordin, căpitane? Întrebă celălalt ofiţer.

— Nu! Răspunse bătrînul sigur şi firesc. Ne orientăm înăuntru.

Hai, Locksmith, deschide uşa!

Cu cheia cea adevărată zgîndării o vreme broasca, prefăcîndu-mă că nu merge şi că trebuie să încerc altă cheie. În cele din urmă, reuşii, pasămite, să descui. Old Death şi cu mine ramaserăm locului, lăsîndu-i pe ceilalţi să intre. Locotenentul întîrzie şi dînsul lîngă noi.

După ce intră pe uşă ultimul om, acesta întrebă:

— Aprindem lanternele?

— Deocamdată numai dumneata.

Trecurăm şi noi pragul. Trăsei uşa după mine, fără s-o încui, iar "locotenentul" scoase din buzunarul pantalonilor săi largi o lanternă gata aprinsă, orbitoare. Însemnul de pe hainele lui era un cuţit de vînătoare. La lumina lanternei numărai în casă cincisprezece inşi.

Fiecare purta alte semne distinctive: sfere, semiluni, cruci, şerpi, stele, broaşte, roţi, inimi, foarfeci, păsări, patrupede şi altele. "Locotenentului" părea că-i place să comande. Îşi plimbă lanterna în jur şi hotărî:

— Trebuie o santinelă aici, la uşă!

— Pentru ce? Rosti Old Death. Nu e necesar. Locksmith n-are decît să încuie şi nu mai intră nimeni.

Mă executai pe loc, pentru a nu da de gîndit "locotenentului", avînd grijă să las cheia în uşă.

— Intrăm toţi deodată, ordonă Old Death. Fierarii ăştia sînt ai dracului de vînjoşi!

— Azi vă purtaţi altfel ca de obicei, căpitane!

— Şi împrejurările sînt altele. Hai!

Mă împinse spre uşa ce dădea în prima odaie. Aici îmi repetai jocul, prefăcîndu-mă cîteva clipe că nu găsesc un şperaclu potrivit. Apoi intrarăm. Old Death luă lanterna din mîna "locotenentului" şi îndreptă fascicolul de lumină spre uşa dormitorului.

— Pe acolo! Zise el. Dar încet, fără zgomot!

— Nu aprindem şi celelalte lanterne?

— Nu, abia după ce intrăm. În felul acesta Old Death voia să evite ca "somnoroşii" din pat să fie recunoscuţi prea devreme. Dormitorul era destul de mare ca să încapă în el toţi cei cincisprezece inşi. Numai că trebuia să şi intre toţi în această odaie, pentru ca asediul să nu se extindă şi asupra încăperii alăturate.

De astă dată lucrai cu şi mai multă încetineală şi, în aparenţă, mai precaut. În fine, deschisei uşa. Old Death îşi plimbă lumina lanternei prin dormitor, cercetă interiorul şi şopti:

— Dorm. Intraţi repede! Fără nici un zgomot! Întîi "locotenentul"!

Nu-i dădu răgaz nici să se opună, nici să mai chibzuiască; îl împinse de la spate. Ceilalţi îl urmară în vîrful picioarelor. Cînd trecu şi ultimul, închisei repede uşa pe dinafară şi o încuiai.

— Haide, parii! Porunci Old Death.

Parii erau acolo, tocmai potriviţi ca să-i putem fixa între pervazul ferestrei şi rama uşii. Treaba reuşi pe deplin. Ar fi fost nevoie de forţa unui elefant pentru a face să sară uşa. În sfîrşit, urcai în fugă scara.

— Sînteţi aici? Întrebai. I-am prins în capcană. Puteţi coborî! Oamenii săriră jos unul după altul.

— Sînt înăuntru, în dormitor. Ieşiţi afară, trei inşi şi înţepeniţi oblonul de la geam cu nişte pari. Cum încearcă vreunul să scape cu fuga, îl împuşcăm.

Deschisei uşa din dos şi trei dintre oamenii noştri se repeziră afară.

Ceilalţi mă urmară în odaia de locuit. Între timp, o larmă drăcească se stîrni în dormitor. Bandiţii păcăliţi îşi dădură seama de situaţie, aprinseră lanternele şi, la lumina lor, îi recunoscură pe indivizii din pat. Acum blestemau şi zbierau de mama focului, bătînd cu pumnii în uşă.

— Daţi drumul la uşă! Deschideţi, că dărîmăm totul! Se auzea de dincolo.

Văzînd că ameninţările nu au nici un efect, se apucară să forţeze uşa, care, însă, nu ceda din cauza proptelelor cît se poate de solide. Îi auzirăm apoi cum deschid fereastra şi încearcă să deschidă oblonul.

— Nu merge! Rosti cineva mînios. L-au înţepenit pe dinafară, în clipa aceea tună o voce din curte:

— Jos mîna de pe oblon. Sînteţi prinşi! Cine sparge oblonul se alege cu un glonţ în cap!

— Da, strigă Old Death, care se afla alături de noi în odaia de locuit. Şi uşa e barată! Iar noi, aici, sîntem destui la număr ca să vă trimitem urgent pe lumea cealaltă. Întrebaţi-l pe "căpitanul" vostru ce aveţi de făcut. Şi apoi, încet, către mine:

— Haide sus, în pod! Luaţi-vă lanterna şi puşca. Ceilalţi, care rămîn