Mircea încercă în clipa aceea o adâncă satisfacţie. Tratatul de alianţă încheiat cu Polonia plasa Ţara Românească pe picior de egalitate cu marele regat de la miazănoapte. Importantul document diplomatic cuprindea condiţii extrem de favorabile românilor. „Dacă regele Poloniei va voi să pornească război împotriva regelui Ungariei, n-o va face înainte de a da de ştire lui Vodă Mircea. Dacă această clauză nu va fi respectată, Domnul Ţării Româneşti nu va avea obligaţia să-i vină în ajutor. Dacă Mircea-Voievod va încheia vreun tratat cu regatul Ungariei, va fi ţinut să primească încuviinţarea aliatului său, regele Poloniei.”

Domnul Ţării Româneşti juca astfel un rol de arbitru între cele două mari state. Înţeleapta politică a lui Mircea îşi dădea roadele. În vreme ce Domnul Moldovei accepta să fie vasalul lui Vladislav Jagello, el, Mircea-Voievod, promova o politică europeană, afirmându-se ca un egal al celor mai puternici suverani. Trecuse vremea vastelor proiecte orientale ale lui Cazimir cel Mare. Încercarea lui de a supune Valahia cu aproape cinci decenii în urmă se încheiase cu un dezastru. Regele Vladislav Jagello ducea o politică mai realistă. Presiunea exercitată de cavalerii teutoni la miazănoapte îşi găsea o replică în politica agresivă a Ungariei, care ameninţa fruntariile sudice ale Poloniei. Dacă se mai adăuga la aceasta şi ameninţarea profilată dinspre soare-răsare - tătarii se pregăteau să invadeze Lituania - era lesne de înţeles graba cu care Vladislav Jagello îşi căuta alianţe în sud. Pe Mircea îl avantajau manevrele diplomatice ale regelui Poloniei, căci contracarau planurile de cucerire ale ungurilor, cu care Ţara Românească avusese destule ciocniri.

– Vă poftesc să fiţi oaspeţii mei la serbările organizate în cetatea mea de scaun, se adresă Mircea trimişilor polonezi.

– Primim cu bucurie, Măria-ta, răspunse Poniatowsky. Nobilii cavaleri polonezi s-au şi înfăţişat la Argeş spre a lua parte la turnirurile anunţate în cinstea graţiosului vostru fiu, Mihai-Voievod.

– Voi asista cu plăcere, nobile ambasador, la întrecerea cavalerească dintre vitejii Poloniei şi vitejii Ţării Româneşti.

Ambasadorul şi însoţitorii lui se înclinară, apoi trecură în locul din stânga tronului, rezervat agenţilor diplomatici prezenţi la serbări.

Dinspre intrare se auzi din nou vocea gravă a maestrului de ceremonii, precedată de cele trei lovituri de toiag.

– Ambasada regatului Ungariei!

Contele de Szent-Gyorgiy, urmat de suită, se apropie băţos de scaunul domnesc. Deopotrivă cu toţi cei de faţă, purta veşminte occidentale bogat împodobite. Se opri în faţa lui Mircea şi salută cu gravitate.

– Mărite Doamne, graţiosul şi puternicul meu suveran, Majestatea-sa Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, îţi trimite salutul său frăţesc...

În vreme ce ambasadorul îşi continua tirada diplomatică, urând prosperitate şi necurmată fericire coregentului Ţării Româneşti, Mircea lăsa gândurile să-i fugă la Sigismund de Luxemburg şi la Vladislav Jagello, aceşti doi suverani pe care destinul, sau poate trufia şi iremediabila prostie omenească, îi aruncase pe unul împotriva celuilalt. Dacă duelul dintre ei s-ar fi desfăşurat într-un loc îngrădit şi ar fi pus în joc numai existenţa lor fizică, nimeni n-ar fi avut ceva de obiectat. Răfuiala dintre cei doi monarhi angaja însă popoare. Zeci de mii de oameni muriseră şi alte zeci de mii aveau să moară pe câmpurile de bătălie, dând o amploare dantescă unui conflict dinastic. Pricina zavistiei fuseseră o femeie şi un tron. Mircea evoca adeseori cu profund interes fazele acestei lupte dintre coloşi, care-i permisese - graţie unui abil joc diplomatic şi militar - să afirme şi să consolideze puterea Ţării Româneşti, astfel încât să ajungă la un moment dat unul dintre arbitrii politici în Europa sud-estică.

Relaţiile lui cu Sigismund înregistraseră suişuri şi coborâşuri. Regele Ungariei se socotea suzeranul lui Mircea, deoarece acesta deţinea feudele Amlaşului şi Făgăraşului, părţi componente ale regatului unguresc. Mircea lepădase aceste legături de vasalitate, fiindcă socotea pe drept cuvânt Amlaşul şi Făgăraşul pământuri româneşti, care făceau parte din

Transilvania românească, aflată temporar sub dominaţie străină.

Politica lui fermă de a cuprinde sub acelaşi sceptru pe românii de pretutindeni nu putea decât să-l irite pe Sigismund. Mircea-Voievod reprezenta însă o forţă de care regele Ungariei era obligat a ţine seama. Spre a-şi afirma independenţa, Mircea se intitula în documentele oficiale mare autocrator, formulă folosită de împăraţii bizantini. Ceva mai mult, când interesele ţării o cereau, nu şovăia să se alieze cu Polonia împotriva Ungariei sau viceversa. Dacă n-ar fi existat la fruntariile de miazăzi ale Ţării Româneşti primejdia cotropirii de către armatele otomane, Mircea era convins că ar fi fost în stare să realizeze renaşterea marii Dacii.

Se uită cu afecţiune la fiul său. Prinţişorul acesta plăpând se va maturiza, personificând virtuţile strămoşeşti. Dacă el, Mircea, nu va reuşi să îşi ducă la bun sfârşit misiunea pe care şi-o asumase, Mihai-Voievod îi va continua politica, izbândind acolo unde părintele său eşuase.

Ambasadorul regatului Ungariei îşi încheie urările rostite însoţindu-le cu repetate rezerve mintale. În faţa suveranului Ţării Româneşti trecu acum ambasadorul veneţian. În numele dogelui Michele Steno şi al Serenissimei Republici, mândrul diplomat prezentă felicitări pentru înălţarea lui Mihai-Voievod pe treptele tronului, alături de viteazul său părinte. Ca şi ambasadorii Ungariei şi ai Poloniei, adusese daruri scumpe pentru Mircea şi pentru feciorul său.

Când se îndreptă spre grupul ambasadorilor spre aşi ocupa locul cuvenit, veneţianul nici nu se uită la trimisul ungar. Conflictul dintre Serenissima Republică a Veneţiei şi regatul Ungariei cu privire la stăpânirea Dalmaţiei nu se încheiase încă. Căutându-şi ieşire la Adriatica, Sigismund ocupa teritorii revendicate de Veneţia. Starea de încordare dintre cele două state nu putea decât să-i folosească lui Mircea, căci atrăgea atenţia ungurilor spre sud-vest.

Se înfăţişă apoi trimisul împăratului Baiazid. Selim, paşă cu două tuiuri, stătea băţos înaintea lui Mircea. Se înclinase voievodului, fiindcă aşa cerea protocolul, dar în sinea lui se socotea mai presus de acest principe creştin, pe care-l ura de moarte. Înainte şi după bătălia de la Nicopole - tragica hecatombă a cruciaţilor franco-burgunzi - Mircea fusese singura căpetenie creştină care se încumetase a se lupta cu sorţi de izbândă împotriva otomanilor. Dacă n-ar fi existat acest ghiaur blestemat, care bătuse oştirile lui Baiazid la Rovine şi apoi în Dobrogea, demult