Destinaţia sa era Oberlhanstein. Spera să fie primit în audienţă de noul suveran al Germaniei şi să-l convingă a interveni în ajutorul Bizanţului. Dar când ajunse acolo, află că Ruprecht plecase la Nürnberg. Porni pe urmele lui. Când ajunse la Nürnberg, i se spuse că regele era în drum spre Aachen, unde avea să fie încoronat. După multe peripeţii, culminând cu atacul unor mercenari rămaşi fără angajament, care-i scuturară de bani şi de îmbrăcăminte în inima unei păduri cu privelişti paradisiace, diplomaţii sosiră în fapt de seară la Aachen, unde-i aştepta o veste proastă. Oraşul refuzase să îşi deschidă porţile în calea noului suveran. Aruncând în joc toate resursele spiritului său inventiv, Bryennios izbuti să îşi procure fonduri băneşti de la un zaraf şi să pornească spre Köln, unde auzise că ar fi ajuns între timp regele. Peregrinările proaspătului monarh păreau să nu se mai termine. Informaţiile procurate de Bryennios cu destulă greutate nu erau de natură a-i uşura misiunea. Află astfel că Ruprecht îşi amanetase nu numai bijuteriile proprii, ci şi coroana pentru a-şi procura banii necesari lefurilor şi aprovizionării soldaţilor săi. Râvnitor să îşi creeze o strălucită reputaţie de general şi de diplomat, se pregătea să intervină în conflictul armat dintre Florenţa şi Milano. În acest chip nu numai că îşi afirma rolul de mediator în războaiele care bântuiau Italia, dar profita de ocazie spre a se încorona la Roma împărat al Sfântului Imperiu Roman. Dar treburile-i complicate refuzau a se lăsa descurcate. La Augsburg, unde-şi stabilise temporar reşedinţa, înainte de a-şi inaugura campania militară, Ruprecht află cu amărăciune că principii germani nu aveau de gând să se aventureze în Italia, iar Florenţa, care-i făgăduise subsidii importante în schimbul sprijinului său, întârzia să îşi execute obligaţiile.

Când Bryennios sosi, în sfârşit, la Augsburg, avu penibila surpriză să constate că regele Ruprecht, asemenea jidovului rătăcitor din legendă, îşi reluase peregrinările, îndreptându-se spre Italia. Ambasadorul bizantin plânse cu lacrimi amare: îşi ratase misiunea. Nu mai avea bani spre a se avânta pe urmele suveranului german. Nu-i rămânea decât să se înapoieze la Paris, spre a raporta basileului că eşuase pe toată linia. Dacă i se vor pune la dispoziţie fondurile corespunzătoare, se va aşterne iarăşi la drum. Dar perspectiva aceasta, dacă se ţinea seama de penuria împăratului Manuel, părea foarte îndepărtată.

De soarta lui Wenzel von Luxemburg, regele detronat, nu se mai interesă. Dealtfel, chiar dacă ar fi vrut să afle ceva despre el, tot n-ar fi reuşit. Blajinul, şovăielnicul, fantascul Wenzel sombrase în neant...

* * *

Mircea-Voievod ridică solemn coroana de oţel deasupra creştetului fiului său îngenuncheat. Părul blond-auriu al plăpândului vlăstar domnesc strălucea, împrumutând lumină din snopul razelor de soare care pătrundeau pe fereastra cu vitralii colorate din stânga tronului.

– Io Mircea, Mare Voievod şi Autocrator, Domn peste întreaga Ţară a Ungro-Vlahiei, până dincolo de munţi precum şi spre părţile tătăreşti, Prinţ al Amlaşului şi Făgăraşului, Domn al Banatului de Severin, Stăpân peste toată Podunavia, până la Marea cea Mare, precum şi peste cetatea Dârstorului te încoronez pe tine, Mihai, în virtutea drepturilor pe care mi le-au conferit Dumnezeu şi ţara, Caesar şi coregent, încredinţându-ţi puterile domneşti şi urându-ţi să le foloseşti spre binele statului şi ale poporului. Hotărârea mea a fost întărită de boierii ţării, care ţi se închină. Cei ce nu ţi se vor supune în totul vor fi loviţi de pedeapsa şi de urgia mea. Dumnezeu atotputernicul să te ajute şi să-ţi călăuzească paşii pe drumul glorios al înaintaşilor tăi.

Lumina soarelui cădea acum şi pe hlamida imperială a domnului, unduind ape scânteietoare pe ţesătura-i de aur. Mircea-Voievod puse cu fermitate coroana pe creştetul feciorului său, care îşi făcu semnul crucii, apoi rosti cu glas subţire, cutremurat de emoţie:

– Io Mihai-Voievod, preasupusul şi preaiubitorul tău fiu, uns al lui Dumnezeu şi ridicat de tine la rangul de Caesar şi coregent, îţi jur credinţă veşnică, Mărite Doamne, şi mă leg să slujesc ţara şi neamul aşa cum numai tu şi vrednicii tăi înaintaşi aţi ştiut s-o slujiţi.

Purtând coroana pe cap, sărută mâna părintelui său, apoi, ajutat de acesta, se ridică în picioare. Vodă Mircea îl prinse de umeri şi îl întoarse cu faţa spre sfetnicii tronului, spre curteni, spre căpeteniile militare şi spre înalţii clerici, orânduiţi în marea sală cu bolţi înalte, de piatră, sprijinite de coloane masive, asemenea unor uriaşi trunchi de copaci.

În aceeaşi clipă se dezlănţuiră avalanşe de ovaţii, care făcură să vibreze ferestrele. Boierii aclamau delirant pe domn şi pe feciorul său. Cei doi voievozi le primeau omagiile stând drepţi, neclintiţi, ca două statui de piatră. Tunicile lor scurte de brocart le subliniau siluetele de o supleţe tinerească. Broderiile de aur împletite în măiestre arabescuri, înfrumuseţate de mărgăritare şi diamante, mantiile imperiale prinse pe umărul stâng cu fibule de aur, centurile cu paftale tot din aur, încrustate cu safire şi rubine, săbiile cu mânere în formă de cruce, dar mai ales coroanele mândre din oţel, semne ale regalităţii şi ale neatârnării ţării, contribuiau a le făuri un nimb de o augustă splendoare.

Aclamaţiile continuau să se înalţe, în vreme ce tunurile din curtea castelului revărsau salve sărbătoreşti. Când potopul lor încetă şi liniştea solemnă se lăsă iarăşi asupra sălii, apăru în pragul uşii marele maestru de ceremonii. Lovi de trei ori cu toiagul său aurit în pardoseala de marmoră şi vesti:

– Ambasada regatului Poloniei!

Se trase deoparte, lăsând să pătrundă în sală un grup de nobili polonezi, în sclipitoare costume de gală. Contele Poniatowsky, şeful delegaţiei, străbătu spaţiul liber, străjuit de curteni, ce ducea până la treptele tronului. Ajuns în faţa lui Mircea şi a vlăstarului său, făcu o adâncă reverenţă, apoi grăi în latineşte:

– Mărite Doamne, luminatul meu stăpân, Majestatea-sa Regele Vladislav Jagello, suveran al Poloniei, al Podoliei şi al ţinuturilor dinspre Marea Baltică, te salută cu regească frăţietate şi îţi urează ţie, Mărite Doamne, şi augustului tău fiu, Mihai-Voievod, viaţă lungă şi glorie nepieritoare, asigurându-te de prietenia sa veşnică.

Mircea-Vodă înclină uşor capul.

– Mulţumesc Majestăţii-sale pentru frumoasele urări şi pentru asigurările de prietenie. Rog să fie încredinţat că strânsa