Interlocutorul îl întrerupse, plin de nerăbdare:

– Când vor auzi că dinastia însăşi se află în joc, vor renunţa la vechile lor dezbinări.

Wenzel conveni că raţionamentul prietenului său era întemeiat. Fraţii şi verii lui se vor uni spre a apăra dinastia din care făceau parte. Pentru ei, un Wenzel de Luxemburg era preferabil unui exponent al familiei Wittelsbach.

– Am să mă mai gândesc, da, am să mă mai gândesc, repetă mecanic regele. Acum să mergem în sala de spectacole. Pauza e pe terminate...

Presupunerile lui Altenburg-Delmond se dovediră exacte. Fraţii şi verii lui Wenzel încheiară la repezeală un pact de familie şi se înfăţişară lui Wenzel, cerându-i să pornească la luptă. Îl vestiră cu tot respectul că îi puneau armatele lor la dispoziţie. Wenzel primi cu plăcere supunerea lor, dar manifestă o mare nehotărâre în ceea ce priveşte organizarea unei expediţii militare.

– Trebuie să ne îndreptăm în marş forţat spre Oberlhanstein, stărui Jobst. Să-i izgonim pe electori şi să înăbuşim în faşă un complot care ne ameninţă pe toţi în egală măsură.

– Aş prefera să tratez diplomatic întreaga afacere, replică Wenzel.

– Diplomatic? se burzului Johann, izbind cu pumnul său masiv în masă.

Regele tresări.

– Mai încet, Johann. Faci să-mi ţiuie urechile.

– Dar bine, Wenzel, reveni la atac Jobst, nu înţelegi că nu e timp de tratative? Duşmanii noştri îşi mobilizează trupele. Alături de ei se află cele mai puternice familii: Wettin, Hesse, Hohenzollern, Wurtemberg...

– Ei vezi, Habsburgii nu sunt cu ei! exclamă triumfător Wenzel.

– Dar nu sunt nici cu noi. Îşi fac propriul joc.

– Habsburgii se vor încaieră cu Hohenzollernii... Hohenzolernii îi vor trage după ei şi pe Wettini... Noi îi vom lăsa să se bată, să se uzeze...

Jobst zbieră ca şi când l-ar fi cuprins turbarea:

– Visezi cu ochii deschişi, Wenzel! Dacă nu mergi alături de noi, plecăm singuri la luptă.

– Deschiderea unei campanii în prag de iarnă nu este un lucru uşor, se smiorcăi regele.

Johann se ridică în picioare. Trupul său uriaş părea să nu se mai termine. Era îmbrăcat în negru, ca un cleric. Ochii îi scăpărau însă diavoleşte.

– Alege, Wenzel! rosti cavernos. Cu noi sau fără noi! Dacă stărui să temporizezi, te detronăm! Noi, fraţii şi verii tăi!

– Încă trei zile, se milogi Wenzel, speriat de ameninţarea lui Johann. Încă trei zile! Apoi sunt al vostru. Cu trup şi suflet.

Johann îl privi din înaltul staturii sale.

– Fie. Trei zile. Dar nici o oră mai mult. Să mergem! se adresă celorlalţi bărbaţi din jurul mesei. Să-l lăsăm pe Wenzel cu gândurile lui. Acum ştie ce-l aşteaptă. Mai mult decât atât nu putem face. Ieşiră zornăindu-şi pintenii.

Când se văzu singur, Wenzel suspină amarnic. Fraţii şi verii lui erau nebuni. De ce să plece la război? Iar dacă aveau poftă să se bată, de ce să-l ia şi pe el? „Vreau să evit o vărsare de sânge, îşi zise. Vreau să evit un masacru între oameni de acelaşi neam.”

Îi plăcură frazele acestea umanitare. „Ce suflet mare am! se îmbătă de sublimul propriilor sale simţăminte. Dacă m-ar vedea în clipa asta răposatul meu tată, ar fi mândru de mine.”

Undeva, în tainiţele cele mai ascunse ale fiinţei lui, sună iarăşi clopoţelul care-i tulbura atât de inoportun liniştea. „Ţi-e frică, Wenzel! Ţi-e frică să pui mâna pe sabie! Ţi-e frică să te baţi pentru dreptul tău! Ţi-e frică de Dumnezeu, dar mai ales de oameni! Ţi-e frică, Wenzel! Ţi-e îngrozitor de frică!”

A doua zi, în vreme ce regele se frământa chinuit de îndoieli, sosiră la Praga trimişii împăratului Manuel şi îi solicitară o audienţă. Wenzel îi primi cu pompă, fiindcă îi plăceau ceremoniile. Comportarea lui era plină de o inimitabilă graţie. Se pricepea să îşi îndeplinească îndatoririle formale.

Şeful ambasadei bizantine, Petros Bryennios, îl flată, complimentându-l într-o lungă şi elaborată introducere. Intră apoi în subiect. Bizanţul, ameninţat de forţele Islamului, solicita sprijinul Sfântului Imperiu

Roman şi al suveranului său, neîntrecutul paladin al creştinătăţii.

Wenzel ascultă cu atenţie logosul şefului delegaţiei, apoi răspunse plin de candoare:

– Sunt sufleteşte alături de voi. Înţeleg cât de grea este lupta voastră pentru păstrarea independenţei Bizanţului. Aş vrea să fac ceva pentru această ţară. Din nenorocire, în clipa de faţă Germania trece prin mari încercări. Grave frământări lăuntrice îşi cer tributul de sânge. Şi eu am puţini soldaţi. Totuşi, mă voi gândi la o soluţie. Sunt dornic să vă acord tot sprijinul. Până una-alta, am să vă încredinţez trupa mea de actori. O pun la dispoziţia împăratului Manuel. Sunt sigur că admirabilele piese din repertoriul lor vor risipi gândurile triste ale prea-augustului vostru suveran. Bănuiesc că împăratul Manuel cunoaşte limba germană. Mi s-a spus că este extrem de cult. Cunoaşte, pare-mi-se, şase sau şapte graiuri străine. Dacă nu stăpâneşte îndeajuns germana, puteţi să-i spuneţi că actorii mei ştiu să şi danseze. Pot organiza splendide spectacole de balet. Cât mai rămâneţi la Praga?

Sufletul lui Bryennios era îndoliat. Cuvintele regelui Wenzel spulberau încă o speranţă.

– Cu voia ta, Mărite Doamne, replică ambasadorul, vom mai zăbovi în frumoasa voastră capitală până la sfârşitul săptămânii. Poate că până atunci veţi lua în considerare un ajutor mai substanţial.

– Nu cred că sfârşitul acestei săptămâni mă va mai găsi la Praga, grăi cu amărăciune regele. Mâine seară am să ofer însă în cinstea voastră un bal la curte, reluă însufleţindu-se la gândul petrecerii. Veţi avea prilejul să constataţi de câtă simpatie vă bucuraţi în ochii mei.

Bryennios nu mai avu prilejul să se bucure de balul proiectat. A doua zi, către ora prânzului, ajunse în capitala regatului Boemiei vestea că, la Oberlhanstein, Ruprecht von Wittelsbach fusese ales Rege al Romanilor şi viitor suveran al Imperiul Roman cel Sfânt, Wenzel fiind declarat nedemn de a mai păstra titlul de rege şi deci decăzut din toate drepturile sale la domnie.

În aceeaşi zi, ambasadorul bizantin şi persoanele din suita lui părăsiră Praga. Bryennios nu se mai înfăţişă lui Wenzel spre a-şi lua rămas bun. Prin această plecare intempestivă renunţase implicit şi la trupa de actori, care nu cunoşteau decât limba germană. Călătoriile se făceau în condiţii atât de grele, încât Bryennios nici nu se gândise a-şi