Lucrurile se complicaseră puţin când, în mintea lui Jobst markgraf de Moravia, încolţise ideea sporirii propriului patrimoniu în dauna regatului Boemiei. În fruntea trupelor făcuse o incursiune fulger până la Praga. Îl surprinsese pe Wenzel tocmai când acesta prezida un banchet la care asistau câteva femei frumoase din înalta aristocraţie a Boemiei. Dornic să se facă remarcat prin comportamentul său cavaleresc, regele îl poftise pe văr în sala festinurilor, îi oferise un loc în stânga sa şi un hanap de aur plin cu vin rubiniu.

Jobst acceptase cu zâmbetul pe buze cinstirea, dar aceasta nu-l împiedicase a-l declara arestat pe rege. Gata să se acomodeze în orice situaţie, Wenzel ar fi acceptat poate noul său capitis diminutio, cu atât mai mult cu cât arestarea se reducea doar la o îngrădire abia sesizabilă a libertăţii. Palatul rămânea la dispoziţia lui. Nu avea însă permisiunea de a-l părăsi. În frumoasele încăperi ale Hradşinului, Wenzel îşi avea biblioteca, orchestra proprie, apartamentele tainice spre a-şi primi iubitele ocazionale, vinuri alese şi provizii la discreţie. Jobst îi lăsase în preajmă chiar şi pe regină, privilegiu de care Wenzel s-ar fi lipsit fără mare regret.

Armata regală, mai demnă decât suveranul pe carel apăra, ridicase armele împotriva uzurpatorului, dar, lipsită de căpetenii militare bine pregătite - Wenzel instalase în fruntea ei numai favoriţi pricepuţi să-i cânte osanale - fusese înfrântă şi risipită.

Intenţia mărturisită a lui Jobst de a-şi însuşi Coroana regatului Boemiei - şi eventual sceptrul imperial - ameninţa să compromită echilibrul de forţe din sânul imperiului. Fraţii regelui şi ceilalţi principi iritaţi de ambiţia markgraf-ului de Moravia porniseră cu armatele împotriva acestuia. Se aprinsese astfel un război civil, în care aliaţii de ieri deveneau duşmanii de mâine şi viceversa.

Germania fierbea aşa cum fierbe smoala în cazanele încinse de flăcările iadului. Numai Wenzel stătea impasibil şi se veselea cu puţinii prieteni care-i mai rămăseseră. Dacă ar fi avut spirit de iniţiativă sau dacă ar fi dat dovadă de oarecare diplomaţie, ar fi putut să-şi manevreze astfel fraţii, verii şi pe ceilalţi mari vasali, încât să-i învrăjbească şi mai rău, spre folosul său personal. Dar jocul ar fi necesitat eforturi prea mari. Wenzel prefera să rămână pasiv. „Zace în propria-i nesimţire ca un porc în cocină”, declarau cu dezgust sfetnicii imperiali înainte de a-l părăsi pe rând.

– Coroana ai pierdut-o, îi reproşa exasperată regina, în curând ai să-ţi pierzi şi capul. Ia aminte la pilda lui Richard al Angliei.

Wenzel râdea nepăsător:

– Mie nu mi se poate întâmpla ceea ce i s-a întâmplat lui, fiindcă mă mlădii aşa cum se mlădie trestia în bătaia vântului. Toţi oamenii aceştia care se bat în jurul tronului se vor uza treptat. Eu am să le supravieţuiesc. Şi atunci am să le dau cu tifla la toţi cei care m-au crezut incapabil.

Adevărul este că în sinea lui Wenzel nu era atât de calm pe cât voia să pară. Câteodată se trezea din amorţeală. Undeva, în străfundul fiinţei lui, suna un clopoţel de alarmă. Atunci începea să umble agitat prin cameră şi îşi făgăduia solemn că va trece la acţiune. Dar momentele de ebuliţiune nu durau mult. Indolenţa-i congenitală îl copleşea iarăşi, tăindu-i elanul, secătuindu-i resturile de energie, readucându-l la vechea-i stare de apatie. Îşi dădea atunci seama că era un ratat, că frica - o frică insidioasă care-l paraliza, materializându-se în coşul pieptului ca nişte colţi de reptilă - îl împiedica să săvârşească acte de voinţă, să îşi asume responsabilităţi şi riscuri greu de calculat.

Culmea este că politica lui de temporizare părea să înceapă a rodi. Forţele fraţilor şi verilor săi aflaţi în luptă dădeau semne de uzură.

– Acum e timpul să intervii şi tu, îl îndemna cu înflăcărare regina, dornică să-l smulgă din nepăsare. Nu aştepta să-ţi vină totul pe tavă. Adu-ţi aminte de îndemnul lui Hristos: „Mişcă din mâini, Petre! Mişcă din mâini!” Eşti în ceasul al unsprezecelea, Wenzel. Ia aminte!

Atunci se întâmplase un fapt care dăduse peste cap şi planurile candidaţilor la tronul Boemiei, şi aşteptările optimiste ale lui Wenzel.

Ruprecht von Wittelsbach, unul dintre cei şapte principi electori, îşi zisese într-o zi - după o îndelungată chibzuinţă - că era stupid să se bată pentru apărarea intereselor altuia, când putea tot atât de bine să se bată pentru promovarea propriilor lui interese. Incapacitatea lui Wenzel era tot atât de păgubitoare imperiului ca şi lăcomia fraţilor şi verilor acestuia. Între familiile Wittelsbach şi Luxemburg domnea o veche şi neostoită ură. Detronarea lui Wenzel ar atrage după sine şi năruirea mult hulitei dinastii de Luxemburg.

Ruprecht se pusese pe lucru. Priceput în jocul de culise, prinsese a trage la sfori, până ce izbutise să strecoare în mintea câtorva din marii electori ideea înlăturării de pe tron a lui Wenzel.

Regele Boemiei se afla în acea epocă la Praga. Într-o seară pe când o trupă de comedieni interpreta la palat o piesă de Euripide, ducele Wilhelm de Altenburg-Delmond, unul dintre puţinii reprezentanţi ai marii nobilimi rămaşi credincioşi lui Wenzel, i se înfăţişă şi, smulgându-l din mijlocul curtenilor îl trase deoparte:

– Se petrec lucruri mari, Sire. La Oberlhanstein sau întrunit cei trei mari electori clerici, arhiepiscopii de Mainz, de Trier şi de Koln, la chemarea lui Ruprecht von Wittelsbach spre a alege un nou suveran.

– Şi cu mine ce au de gând să facă? se bâlbâi Wenzel.

– Să te scoată în factor comun, Sire.

– Ducele de Saxa ce spune?

– Ducele de Saxa nu s-a pronunţat încă, dar opinia lui nu mai contează. La Oberlhanstein s-au întrunit patru electori din şapte. Au majoritatea.

Wenzel se scărpină perplex în creştet.

– Ce mă sfătuieşti să fac, Altenburg?

– Să intri în acţiune, Sire.

– Acum nu pot. Nu se cuvine să întrerup reprezentaţia teatrală, rosti cu toată seriozitatea.

Principele avu senzaţia că i se toarnă în cap o găleată cu apă rece.

– E în primejdie tronul, Sire! protestă. Dinastia! Wenzel se îmbufna ca un copil luat de la joacă şi trimis la culcare.

– Nu pot să iau o hotărâre, aşa, stante pede. Trebuie să rumeg bine lucrurile. Afară de asta, ştii şi tu,