Regina îşi permitea să-i toarne adevăruri pe care nici sfetnicii cei mai apropiaţi n-ar fi îndrăznit să i le spună. Îi reproşa comoditatea, lipsa de voinţă, apatia, egoismul, lăcomia, luxura, împletite cu un foarte accentuat orgoliu. Enumerarea acestor defecte stârnea îndeobşte mânia lui Wenzel, care părăsea apartamentele soţiei sale trântind uşile, bufnind şi fulgerând. Dar în momentele de linişte, când încerca să îşi analizeze firea, constata că regina avea într-un fel dreptate.

Tatăl său, răposatul Karl al IV-lea, suveranul Sfântului Imperiu Roman, despre care toată lumea vorbea cu veneraţie, îi spusese odată mângâindu-l pe cap:

– Wenzel, ai să fii un rege mare! Ai să faci cinste şi neamului tău şi acestei ţări!

Se pare că pe împărat îl orbea dragostea paternă. Pe atunci Wenzel avea 16 ani. Era un adolescent chipeş, cu corp de efeb, care atrăgea privirile tuturor femeilor. Era atât de răsfăţat de curteni şi de consilierii împăratului, i se făceau complimente atât de extravagante şi era ridicat cu atâta ostentaţie în slăvi, încât ajunsese să se socotească un egal al zeilor. Doi ani mai târziu fusese chemat să urce treptele tronului. Din nefericire, noul suveran nu avea să împlinească nici aşteptările supuşilor şi nici pe ale lui proprii. Încă din primii ani ai domniei se izbise de greutăţi care-i păruseră de neînvins.

– Tu nu eşti capabil să le învingi, îl apostrofa regina. Eşti prea leneş, prea lipsit de energie ca să te iei la trântă cu adversităţile soartei. Dacă în căsnicia noastră eu aş fi purtat pantalonii şi tu fusta, alta ar fi fost acum situaţia noastră. N-am fi trăit ca nişte prizonieri în castelul ăsta umed şi respingător.

Adeseori, Wenzel o asculta placid, fără să protesteze. Mai ales în vremurile din urmă. Într-un fel, îi dădea dreptate. Recunoştea că poziţia lui nu era de invidiat. Fraţii săi Sigismund şi Johann, precum şi verii Jobst şi Prokop îl ţineau sub o strictă tutelă, transformând castelul regal al Hradşinului într-un fel de temniţă cu gratii aurite. Nu era o situaţie potrivită pentru regele Boemiei şi urmaşul direct al împăratului Karl. Teoretic, suveranul Sfântului Imperiu Roman se bucura de puteri absolute. Divinitatea i le conferise şi numai divinitatea i le putea lua. În realitate, el, Wenzel, nu mai avea nici o putere. Cum de ajunsese aici? Poate că totul începuse în clipa în care bătrânul său părinte avusese nefericita idee de a încredinţa în deplină şi veşnică stăpânire lui Sigismund şi lui Johann teritorii vaste - marka Brandemburgului şi Lusatia - iar lui Jobst şi Prokop - marka Moraviei. El, Wenzel, rămăsese doar cu regatul Boemiei şi cu titlul discutabil de suveran al Regatului Romanilor. Germania era constituită dintr-un mozaic de ducate, principate, comitate, stăpânite de nobili trufaşi, foarte geloşi pe privilegiile lor şi gata oricând să se ia la harţă cu propriul lor monarh, dacă interesele le-ar fi cerut-o.

Îndată ce preluase sceptrul, el, Wenzel, se pomenise târât într-un torent de evenimente imposibil de stăpânit. Încercase senzaţiile unui înotător prins fără scăpare într-o bulboană. Imperiul era zbuciumat de la un capăt la altul de războaie civile. Oraşele, constituite în ligi, se băteau cu principii care încercau să le supună. Principii se băteau între ei pentru întâietate şi pentru a-şi rotunji fiefurile, unul în dauna celuilalt. Marii electori, şapte la număr, care îl alegeau pe împărat potrivit prescripţiilor faimoasei Bule de Aur, dispuneau în mod practic de o autoritate egală, dacă nu superioară, autorităţii monarhului, suzeranul lor. Despotici, turbulenţi, îşi apărau cu aroganţă privilegiile, înfruntându-l adeseori pe şeful statului, în care nu vedeau decât un egal plasat de ei la cârma ţării.

Din indolenţă, sau poate dintr-o laşitate nemărturisită nici lui însuşi, Wenzel nu se amestecase în luptele lăuntrice ce însângerau Germania. „Prefer să păstrez o poziţie de arbitru suprem, care să-şi spună cuvântul când glasul armelor va înceta să se mai audă.” Îşi asumase rolul de judecător în conflictul angajat între ligile oraşelor şi principi abia după ce aceştia din urmă reuşiseră să învingă coaliţia burghezilor în câteva bătălii rămase de pomină. Nu făcuse astfel decât să recunoască o stare de fapt. Locuitorii oraşelor, care se simţeau îndrituiţi a fi apăraţi de rege, îi reproşau inerţia, atribuindu-i vina de a se fi aliat cu principii spre a-şi împila poporul. Această impresie era întărită şi de faptul că Wenzel, sub presiunea ducelui de Bavaria, decretase că alianţa oraşelor era contrară preceptelor bisericii apostolice, submina Sfântul Imperiu Roman şi încălca legile ţării. Principii nu i se arătaseră recunoscători pentru ralierea sa la cauza lor, fiindcă o socoteau tardivă şi ineficientă.

Când liga burghezilor din Bale, Zurich şi Luzerna aplicase o magistrală corecţie ducelui Leopold de Austria în lupta de la Sempah, câştigându-şi independenţa, tot Wenzel fusese socotit ţapul ispăşitor şi de o tabără, şi de alta.

În timp ce sângele germanilor îngrăşa câmpurile de bătălie, regele oferea baluri curtenilor, se făcea remarcat prin aventurile-i galante şi se delecta citind povestirile Mesei Rotunde. Dacă nu era în stare să strălucească prin faptele lui de arme, se identifica în închipuire cu vajnicii eroi din romane. Trăia cu toată intensitatea isprăvile din Erec şi Ivain, din Wigamur şi Wigalois, din Parzival sau din Tristan şi Isolde. Era mare amator şi de fabule comice, care, pretindea el, îi mai descreţeau fruntea întunecată de griji.

Trecuseră douăzeci şi mai bine de ani de când se urcase pe tron. Falnicul tânăr de odinioară se transformase într-un adult îmbătrânit înainte de vreme. Se lăţise în şolduri, i se lăbărţase burta, picioarele i se uscaseră, subţiindu-se ca la fauni. Regina, scârbită de frenezia amoroasă cu care asalta pe doamnele de onoare şi pe slujnice - fără deosebire - îl apostrofa cu dispreţ:

– Priveşte-te în oglindă, Wenzel, şi încetează să te mai înjoseşti făcând pe veşnicul îndrăgostit. Arăţi ca un clapon jumulit de pene.

Regele resimţise cumplit afrontul. Mai cumplit decât umilinţele îndurate din partea puternicilor săi vasali. Dar amărăciunile datorate amorului propriu rănit se estompau repede. Înseninat, Wenzel relua petrecerile şi aventurile amoroase. În definitiv, nu avea a se plânge prea mult de fraţii şi de verii săi, care-i uzurpaseră puterea, îndeplinind obligaţiile politice care în mod