Morton râse.

– Pe năsălie, trupul lui Richard de Bordeaux va fi neîntinat de vânătăi.

– Cum ai să faci?

– Îl bat peste şale cu săculeţi de nisip. Îi prăpădesc măruntaiele. Pe din afară nu se va vedea nimic... Dar voi fi lăsat să intru la el?

– Ai să intri spre a te interesa de sănătatea lui. Voi da poruncă în acest sens.

– În scris?

– Nu. Verbal. Nimeni nu te va tulbura în timpul convorbirii cu Richard...

– Prea bine, Măria-ta. Plec îndată la Pontefract.

– Nu, Morton. Ai să faci treaba asta numai după plecarea împăratului bizantin. Ceremoniile prilejuite de vizita sa nu trebuie să fie tulburate de moartea lui Richard.

– Am înţeles, Măria-ta. Nu sunt greu de cap.

– Vreau să se spună că Richard a murit de moarte bună.

– Aşa se va spune, Măria-ta.

– Bine. Poţi să pleci.

Morton puse un genunchi în pământ, plecă fruntea, apoi se ridică şi părăsi încăperea.

Henry îşi încleştă mâinile şi le duse la buze.

– Orice aş face, bănuielile tot vor cădea asupra mea. În faţa istoriei voi apărea nu numai în postură de uzurpator, ci şi de ucigaş.

Îşi desfăcu încet mâinile, apoi îşi lăsă braţele să atârne de-a lungul corpului. Părea vlăguit. Deodată îşi învârtoşă muşchii şi îşi încleştă pumnii. Ridică privirile spre cer şi clamă o imprecaţie teatrală, ca un cabotin de provincie:

– Iartă-mă, Doamne! Dar pentru Coroana Angliei aş fi în stare să-mi vând sufletul Diavolului însuşi...

Împăratul Manuel şi curtenii lui puseră piciorul pe pământul Angliei în timpul sărbătorilor Crăciunului. Henry îl primi cu mare pompă la castelul Eltham. Basileul şi personajele din suita lui făcură impresie asupra nobililor englezi, care păreau nişte barbari în comparaţie cu rafinaţii seniori bizantini, înfăţişarea lui, de o inimitabilă măreţie, dar mai ales reputaţia-i de apărător al creştinătăţii îi teşeau în jur o aură fabuloasă.

Ca şi în celelalte ţări vizitate, basileul trebui să facă faţă unui lung şi obositor şir de ceremonii. Banchetele onorate în cursul peregrinărilor sale îi stricaseră stomacul. Nu se putuse acomoda cu feluritele bucătării din Apusul Europei. Şi vârsta îşi cerea drepturile. Manuel nu mai era tânăr. Eforturile impuse de programul încărcat al călătoriei îi zdruncinaseră sănătatea. Inima îi dădea cel mai mult de lucru. Se străduia să îşi înfrângă slăbiciunile trupului folosindu-se de armele spiritului. Ştia că de reuşita misiunii lui atârna viaţa sau moartea Bizanţului.

* * *

Regele Henry oferi în onoarea sa festinuri agrementate de menestreli, jongleri şi bufoni. Se arătă extrem de prevenitor. Manuel era satisfăcut de primirea făcută. La Londra, în ciuda vremii urâte - lapoviţă, frig, zloată - lumea se înghesuia cu miile pe străzile parcurse de cortegiu. Basileul s-ar fi socotit şi mai mulţumit dacă manifestările platonice ar fi fost urmate de ajutoare palpabile pentru oropsitul Bizanţ. Complezenţa pe care o arătase proaspăt unsului rege nu era recompensată aşa cum s-ar fi cuvenit. Manuel era convins că Richard al II-lea ar fi fost mai darnic.

Vizita începută în Anglia sub auspicii atât de frumoase se încheie în coadă de peşte. Henry făcu unele făgăduieli, realizabile însă într-un viitor îndepărtat. Anglia - explicase el basileului - trecea printr-o mare criză. Războaiele pe care era nevoită să le poarte îi solicitau contingente de trupe mereu împrospătate. Dar oamenii erau puţini. Ciuma care bântuise ţara cu câteva decenii în urmă înjumătăţise populaţia. Şi banii erau puţini...

Manuel înţelese că venirea lui în Anglia fusese zadarnică. Trist, dar nu descurajat, îşi luă rămas bun de la Henry şi se înapoie la Paris. Apartamentul său de la Louvre îl aştepta, căci regele Charles i-l pusese la dispoziţie pe termen nelimitat. Manuel nu se grăbea să se întoarcă la Constantinopole. Era hotărât să obţină rezultate cu preţul oricăror sacrificii. Ar fi fost gata să cedeze până şi tronul dacă ar fi găsit pe vreun suveran din Occident dispus să preia Coroana imperială, cu obligaţia de a apăra independenţa şi integritatea Bizanţului. Era hotărât să pledeze cauza ţării sale şi în faţa lui Wenzel, rege al Boemiei şi al Germaniei. Praga era mai ameninţată de turci decât Londra sau Parisul. Iminenţa pericolului îl va face poate mai receptiv pe Wenzel. Se va adresa şi regelui Sigismund al Ungariei şi lui Mircea-Voievod, domnul Valahiei. Va încerca să înjghebeze o nouă cruciadă împotriva Islamului. Imaginaţia îi crea viziuni măreţe, cu câmpuri de bătălie deasupra cărora fâlfâiau victorioase stindardele creştinătăţii, în vreme ce însemnele puterii otomane - steagurile verzi ale Profetului - erau strivite sub copitele cailor.

Dar visurile nu durau mult. Manuel îşi dădea seama că marile ciocniri de interese politice şi dinastice din ţările Europei occidentale făceau ca necazurile Bizanţului să pară neglijabile. Înainte de a se înfăţişa regelui Wenzel, la Praga, în calitate de solicitant, trebuia să tatoneze terenul pe căi diplomatice. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi Germania era frământată de grave tulburări interne. Trimişii săi încercaseră în mai multe rânduri să fie primiţi în audienţă de suveranul german, dar de fiecare dată li se spusese că acesta lipsea din capitală.

Curând după sosirea sa la Paris, Manuel află că ex-regele Richard murise în temniţă. Circula zvonul că fostul suveran al Angliei fusese asasinat din ordinul lui Henry al IV-lea. Versiunea oficială pretindea că Richard îşi dăduse sfârşitul în urma unei lungi şi încăpăţânate greve a foamei. Unii simpatizanţi ai fostului rege şopteau că acesta fusese lăsat să moară de inaniţie. Alţii răspândiseră vestea că Richard ar fi evadat din temniţă, s-ar fi refugiat undeva, în nordul Angliei, şi acolo îşi organiza o armată, cu ajutorul căreia avea să îşi recucerească tronul. Manuel nu credea în povestea evadării. Atât cât îl cunoscuse pe Henry şi judecând după cele ce auzise despre el, îşi formase convingerea că acesta nu se lăsa strunit de scrupule. Oricum, un episod trist, la care basileul fusese martor marginal, se încheiase...

* * *

Regele Wenzel al Boemiei simţea un gol dureros în capul pieptului ori de câte ori primea veşti proaste. Şi aceasta se întâmpla de la o vreme tot mai des. În ultimii ani ghinioanele se abătuseră grindină asupra lui. S-ar fi zis că destinul îi era duşmănos.