Henry se aşeză într-un jeţ şi îşi întinse tălpile cizmelor spre foc, pentru a şi le usca. Înainte de şedinţa consiliului fusese la vânătoare. Se înapoiase la palat după ce ucisese o droaie de jivine. Lapoviţa îi udase veşmintele. Nu şi le schimbase, fiindcă era deprins cu asemenea neplăceri. Militarii se pot lipsi de comodităţi indispensabile civililor.

Îl pofti pe Westmoreland să ia loc în preajma sa. Îşi aţinti ochii asupra flăcărilor din cămin. Priveliştea unui foc îi activa procesul de gândire. Îl preocupa vizita împăratului Manuel. Avea toată simpatia şi înţelegerea pentru acest suveran care se războia cu turcii, dar nu-l putea ajuta deoarece el însuşi se prinsese într-un vârtej şi nu mai ştia cum să iasă. Îl va primi însă cu cinste, şi aceasta dintr-un motiv binecuvântat. Suveranii Europei refuzaseră să-l recunoască rege al Angliei. Numai regii Portugaliei şi Castiliei, căsătoriţi cu surori ale sale, îi manifestaseră o oarecare simpatie. Venind la Londra, basileul Manuel îi recunoştea implicit domnia.

– Repet, Westmoreland, împăratul Bizanţului să fie cinstit aşa cum se cuvine.

– Sire, ceremonialul costă scump, iar visteria regală este goală.

Henry schiţă un gest de nerăbdare.

– Faceţi un împrumut la bancherii lombarzi.

– Cămătarii aceştia, Sire, au început să pretindă dobânzi fabuloase.

– Fabuloase sau nu, avem nevoie de bani. Vreau să arăt lumii că Henry al IV-lea ştie să îşi onoreze prietenii încoronaţi.

Marele mareşal zâmbi în colţul gurii. „Prietenii încoronaţi” ai actualului suveran ai Angliei puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Spre a-şi atrage simpatia şi a altor case regale, Henry plănuia să îşi căsătorească pe cele două fiice ale sale cu Rupert, Regele Romanilor, şi cu Eric al XIII-lea al Danemarcei. „Oricâţi regi şi-ar introduce în familie, uzurpatorul tot uzurpator rămâne”, reflectă Westmoreland cu cruzime. Răspunse cu voce tare:

– Vom face astfel încât strălucirea serbărilor să fie la înălţimea prestigiului monarhiei engleze.

Se uită la întunericul care îşi aşternuse asupra ferestrelor perdelele de catifea neagră.

– Ce devreme se lasă noaptea! Regele îşi mângâie încet barba.

– Eh, iarna!

Făcu o pauză, apoi îşi întoarse privirile spre cumnatul său.

– Ce mai e nou pe la Pontefract?

– Se pare că lui Richard îi prieşte închisoarea, râse Westmoreland. Cred că are tot timpul să reflecteze asupra prostiilor pe care le-a făcut în viaţă.

– Hm! Omul ăsta se bucură de o constituţie fizică excepţională. Altul, în locul lui, ar fi murit demult. Sper că nu i se aplică un regim de favoare.

– Pontefract e închisoarea criminalilor primejdioşi. Acolo nu există regim de favoare.

Henry îşi trase picioarele. Tălpile i se încălziseră prea tare.

– I se face focul? întrebă.

– Niciodată.

– Şi rezistă?

– Rezistă.

– Ciudat.

Westmoreland ştia unde voia regalul său cumnat să ajungă. Richard, viu, constituia o ameninţare permanentă pentru omul care îi luase tronul. Dacă ex-regele ar muri, ameninţarea ar înceta automat. Dar el, Westmoreland, nu avea de gând să se facă instrumentul cumnatului său, ordonând uciderea fostului rege. Nu voia să îşi ia răspunderea în faţa istoriei.

– Parlamentul a fost prea blând condamnându-l la detenţiune pe viaţă.

– Asta îmi spuneam şi eu, zise regele.

– Din nefericire, hotărârea Parlamentului ne leagă de mâini şi de picioare. Trebuie să-l lăsăm pe Richard să trăiască. Dacă însă Majestatea-voastră ordonă...

Henry se scutură ca şi când o reptilă i s-ar fi aninat de mânecă.

– Nu ordon nimic...

Îşi priponi din nou privirile asupra focului. Nici unul dintre nobilii aceştia pe care-i îndopase cu titluri şi donaţii nu cuteza să îşi asume răspunderea suprimării lui Richard. Nici tânărul conte Arundel, cel mai violent dintre toţi. Nişte laşi. Toţi erau nişte laşi.

– Poţi să pleci, Westmoreland. Surorii mele nu-i place să te laşi aşteptat.

– Sire!...

Marele mareşal se înclină şi părăsi camera. Îndată ce rămase singur, Henry se ridică furios din jeţ şi începu să se plimbe dintr-un capăt într-altul al încăperii. Trebuia totuşi să ia o hotărâre. Atâta vreme cât Richard va trăi, conspiraţiile care urmăreau să-l repună pe tron nu vor înceta să prolifereze... Una din acestea risca să reuşească...

Agită clopoţelul de argint de pe masă.

– Morton să vină la mine! ordonă slujitorului în livrea cu blazonul Casei de Lancaster brodat pe piept. Stai! îl opri. Comunică majordomului să vi se brodeze pe livrea stema Angliei. Hai, du-te!

Câteva clipe mai târziu, Morton îşi făcu apariţia. Voinic ca un taur, cu un ochi scos şi cu obrazul stâng sluţit de cicatricea adâncă lăsată de o lovitură de sabie, Morton părea replica pământeană a lui Vulcan. Devotat stăpânului pe care îl urmase în toate aventurile şi bătăliile sale, executa ordinele fără să crâcnească. După ce devenise rege al Angliei, Henry nu-l numise în funcţii înalte, căci Morton era prea limitat la minte spre a executa atribuţii complicate. Nici bani mulţi nu-i dădea pe mână, fiindcă Henry era întotdeauna strâmtorat. Îi încredinţase de atunci diferite sarcini tainice, de mare încredere, şi Morton le îndeplinise în chip exemplar. Omul acesta, care atrăgea toate privirile prin sluţenia lui, ştia să se facă neobservat când urmărea pe cineva. Se mai pricepea să ucidă fără zgomot, în umbră, astfel încât să nu se trădeze.

Henry se uită crunt la slujitorul său, care plecă umil fruntea.

– I-ascultă, Morton, dacă vreau să scap de un om cu o înaltă situaţie, ai să poţi îndeplini această sarcină?

Morton îl privi cu naivă uimire.

– Până acum ţi-am executat fără greş poruncile, Măria-ta.

– Ştiu. De data asta însă e vorba de un înalt, de un foarte înalt personaj.

– Nu mă dau înapoi de la nimic, Măria-ta. Niciodată nu m-am dat înapoi. Porunceşte!

Henry păstră câteva clipe tăcerea, apoi rosti brusc:

– Richard al II-lea de Bordeaux.

O stupoare profundă se întipări pe chipul slujitorului. Bâigui:

– Fostul rege?...

– Ei, da! Te temi de el? Ti-e frică de urmări? Nici o grijă! Te ocrotesc eu.

– Porunca Măriei-tale este lege.

– Poruncă? Nu-ţi dau nici o poruncă. Ti-am spus doar că aş vrea să scap de omul ăsta.

Trăsăturile chipului lui Morton se înăspriră. Luase o mare hotărâre.

– Ai să scapi, Măria-ta. Regele, îl privi lung.

– Cadavrul lui are să fie expus în biserică, publicului. Aşa cere datina. Nu vreau să se observe pe trupul lui semne de