numai optzeci de mii de mărci. Cheltuielile Curţii se cifrează la treizeci de mii de mărci, întreţinerea garnizoanei din Calais necesită patruzeci de mii de mărci. Ne mai rămân doar zece mii de mărci de care nu trebuie să dăm socoteală Parlamentului. În condiţiile astea, Northumberland, cum vrei să-ţi restituim sumele cheltuite în campaniile tale împotriva scoţienilor? replică Westmoreland iritat.

– Sistemul e putred, opină Worcester.

– Parlamentul trebuie silit să execute poruncile regelui, supralicită Anglesey.

Henry clătină din cap, respingând soluţia propusă.

– L-am înlăturat pe Richard de pe tron fiindcă a încălcat principiile înscrise în Magna Charta şi a ştirbit prerogativele Parlamentului. Când am acceptat Coroana, mi-am luat obligaţia, nu numai să respect legalitatea, dar şi să o fac respectată.

Anglesey aruncă regelui o privire piezişă.

– Sire, războiul nu se poartă cu menajamente, nici în afară şi nici înlăuntrul ţării.

Regele aşeză mâna-i mare şi puternică pe tăblia mesei, vrând parcă să dea mai multă tărie vorbelor sale.

– Nu voi restrânge sub nici o formă drepturile Parlamentului.

„Laşule! reflectă Anglesey. Îţi tremură inima ca o piftie, laşule! Când te-am adus pe tron, am făcut cea mai mare tâmpenie! Acum o plătim cu toţii: Laşule!”

Henry îşi dădea seama că atitudinea pe care o adoptase risca să-i îndepărteze pe unii dintre partizanii săi. Menaja însă Parlamentul spre a-şi atrage simpatia burgheziei înstărite. Se ştia vulnerabil. O mare parte din populaţia ţării vedea în regele detronat un martir, iar în uzurpatorul său, un Lucifer cu chip de om. Până şi în străinătate actul său de curaj politic era condamnat cu asprime. Ducele d'Orléans fusese cel mai bun prieten al lui Henry pe timpul exilului acestuia. Când aflase însă că proscrisul de ieri se ridicase cu armele împotriva regelui său legitim, îl învinsese, îl întemniţase şi îi luase tronul. d'Orléans îşi schimbase atitudinea. Indignat de „felonia” lui Henry, îi trimisese un mesaj plin de insulte, provocându-l la duel. Noul suveran al Angliei răspunsese în scris ducelui francez că îi va oferi în curând prilejul să se întâlnească pe câmpul de bătălie. Dumnezeu va hotărî de partea cui este dreptatea. Uzurpând tronul, Henry intrase în conflict şi cu regele Franţei. Fiica acestuia, Isabelle, era căsătorită cu Richard. Detronarea ginerelui îl afectase şi pe socru, care văzuse în alianţa matrimonială dintre casele regale ale Franţei şi Angliei chezăşia unei păci trainice. Henry o expediase pe regina Isabelle la Paris, dar nu îi restituise şi zestrea, aşa cum pretinsese tatăl ei. Conflictul dintre cei doi suverani ameninţa să se învenineze. Ciocniri sporadice între trupele franceze şi engleze erau tot mai des semnalate.

– Parlamentului nu-i este îngăduit să primejduiască soarta ţării, împiedicând înarmarea apărătorilor ei, interveni amiralul Worcester cu furie. Dacă se va încăpăţâna a ne pune beţe în roate, vom şti să-i vârâm un căluş.

Pe chipul arhiepiscopului Arundel se aşternu o paloare de cadavru. Ochii îi scăpărară. Se ridică de pe scaun ca împins de un resort. Cu glas metalic, vibrând de mânie, îl apostrofă pe Worcester:

– Orice tentativă de a forţa voinţa Parlamentului va provoca o răscoală generală. Vă previn! Nu vă jucaţi cu focul! Rezolvarea treburilor regatului atârnă în primul rând de Camera Lorzilor şi de Camera Comunelor. Regele Henry şi voi, sfetnicii săi, nu sunteţi decât nişte împuterniciţi ai Parlamentului. Nu vă este îngăduit să luaţi hotărâri fără a ţine seamă de recomandările şi consimţământul reprezentanţilor acestui popor. Parlamentul este suveran!

Regele Henry plecă întunecat fruntea. Arundel îi amintea prea des că se află sub tutela Parlamentului. Prelatul acesta începea să-l irite.

– Cu tot respectul cuvenit, vom cere Camerei Comunelor să sporească fondurile necesare continuării operaţiilor militare, rosti cu calmă gravitate.

Arundel se uită pe sub sprâncene le rege. „Şi tu începi să joci în ham ca predecesorul tău Richard? Prea le dai mână liberă oamenilor tăi! Păzea!” Adăugă cu glas tare:

– Parlamentul nu-şi va dezlega punga pentru nişte inşi setoşi de aventuri militare!

Worcester fu pe punctul de a riposta cu violenţă, dar se abţinu. Atmosfera era şi aşa destul de încărcată.

Regele găsi potrivit să pună capăt dezbaterilor mai înainte ca diferendul dintre cei doi bărbaţi de stat să ia proporţii.

– Cred că şedinţa aceasta a durat destul. În încheiere ţin să vă reamintesc să primiţi cu toată cinstea pe împăratul Manuel al Bizanţului, care, după cum ştiţi, şi-a anunţat vizita în ţara noastră. Când trebuie să sosească? se întoarse spre Westmoreland.

– Mâine, Sire.

– Sper că toate pregătirile sunt terminate, aşa cum am poruncit!

– Corabia cu care călătoreşte împăratul va fi întâmpinată de nave ale flotei noastre militare, replică amiralul.

– Împăratul Manuel este suveranul unei ţări mari, cu un trecut glorios, zise Henry.

– Un eretic! rosti Arundel cu scârbă. Ortodoxismul este o erezie execrabilă. Iar Manuel rămâne prin forţa lucrurilor exponentul ortodoxismului.

– Vine să ne ceară ajutor, spuse regele cu bunăvoinţă. Trebuie să-l ascultăm. Să nu se repete tragedia din secolele VII şi VIII, când arabii au pătruns cu armatele lor până în inima Europei.

– Dumnezeu a pedepsit atunci popoarele creştine pentru rătăcirile lor, declară sentenţios Arundel. A-l ajuta pe Manuel, ar însemna să dăm o primă de încurajare ereziei ortodoxe.

– Bine. Vom reflecta asupra acestui aspect al chestiunii. Henry se ridică de la masă, punând capăt conferinţei.

Salută cu o fluturare a mâinii pe consilierii care se înclinară, apoi se îndreptă spre uşă. Când pajii de serviciu deschiseră cele două canaturi înalte, Henry se opri brusc şi se întoarse spre marele mareşal.

– Westmoreland, mai avem ceva de vorbit. Te rog să mă însoţeşti.

După ce regele şi marele mareşal părăsiră sala, ducele de Northumberland se întoarse spre fiul său şi îi şopti zâmbind enigmatic:

– Lupul şi vulpea se duc să se sfătuiască în vizuină. Ce-or fi punând la cale?

– Nimic bun, tată.

– Trebuie să fim cu ochii în patru. Dacă află că tratăm cu Nottingham, se încurcă rău lucrurile.

– Nu va afla.

– Crezi? Trădătorii foiesc. Pentru bani îşi vând şi sufletul...

Regele şi Westmoreland pătrunseră într-o încăpere joasă, încălzită de un foc de butuci. Tapiserii cu subiecte cinegetice acopereau pereţii. O masă, câteva scaune în formă de „X” şi două lăzi bogat sculptate alcătuiau întreg mobilierul. Lumânări din ceară de albine cu fitil