Dacă Partidul putea să își vâre mâna în trecut și să spună despre un eveniment sau altul că nu s-a întâmplat niciodată, așa ceva era cu siguranță mai înspăimântător decât simpla tortură și moartea.

Partidul spunea că Oceania nu fusese aliată niciodată cu Eurasia. El, Winston Smith, știa că Oceania fusese aliata Eurasiei cu doar patru ani în urmă. Dar unde exista această informație? Doar în mintea lui, care oricum avea să fie anihilată în curând. Și dacă toți ceilalți acceptau minciuna impusă de Partid – dacă toate consemnările spuneau aceeași poveste –, atunci minciuna intra în istorie și devenea adevăr. „Cine controlează trecutul”, spunea sloganul Partidului, „controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul”. Și totuși trecutul, deși modificabil prin natura sa, nu fusese niciodată modificat. Adevărul de acum era adevărat din vecie și pentru vecie. Era foarte simplu. Nu era nevoie decât de o serie interminabilă de victorii asupra propriei memorii. I se spunea „controlul realității” – sau, în neolimbă, „dublugândire”.

[…] Winston își lăsă brațele moi pe lângă corp și își umplu iar încet plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea labirintică a dublugândirii. Să știi și să nu știi, să te crezi absolut sincer în timp ce spui minciuni atent construite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele se contrazic și crezând în amândouă, să te folosești de logică împotriva logicii, să respingi moralitatea în timp ce ți-o revendici, să crezi că democrația este imposibilă și că Partidul este apărătorul democrației, să uiți ce trebuie să uiți, apoi să-ți amintești de îndată ce e nevoie să-ți amintești, iar apoi, imediat, să uiți din nou și, mai presus de toate, să aplici același proces procesului însuși – aceasta era subtilitatea supremă: să induci conștient inconștiența și apoi să devii din nou inconștient că tocmai ai înfăptuit acest act hipnotic. Până și înțelegerea cuvântului „dublugândire” presupunea utilizarea dublugândirii. […] Trecutul, reflectă el, fusese nu doar modificat, fusese practic distrus. Căci cum să poți confirma până și faptul cel mai evident, când nu exista nici o altă dovadă în afară de propria ta memorie? Încercă să-și amintească în ce an auzise prima dată de Fratele cel Mare. Se gândi că trebuie să fi fost cândva prin anii ’60, dar n-avea cum să știe cu certitudine. Evident că în istoriile Partidului Fratele cel Mare apărea drept liderul și apărătorul Revoluției din primele ei zile. Isprăvile sale fuseseră treptat împinse și mai departe în timp, până ce ajunseseră chiar și în fabuloasa lume a anilor ’40 şi ’30, când capitaliștii, cu ciudatele lor pălării cilindrice, mai treceau încă pe străzile Londrei în automobile mari și lucioase sau în trăsuri cu pereți de sticlă. Nu se putea ști cât din această legendă era adevărat și cât era inventat. Winston nu mai ținea minte nici la ce dată se înființase Partidul. Nu credea să fi auzit cuvântul Soceng până prin 1960, dar era posibil să fi circulat mai înainte în forma sa din fostalimbă, „Socialism Englezesc”. Totul se topea în ceață. Uneori puteai depista totuși o minciună evidentă. De exemplu, nu era adevărat că Partidul inventase avioanele, așa cum se susținea în cărțile de istorie ale Partidului. Ținea minte avioanele din cea mai fragedă pruncie. Numai că nu puteai dovedi nimic. Nu puteai găsi nicăieri vreo dovadă.

 

* Traducere de Dana Crăciun, ed. rom. cit., pp. 35-39 (n. ed.).

 

„E o frumusețe chestia asta, distrugerea cuvintelor”

Din O mie nouă sute optzeci și patru* (1949)

În cantina cu tavan scund, aflată mult sub pământ, coada de la prânz înainta încet și smucit. Sala de mese era deja foarte aglomerată și asurzitor de zgomotoasă. Aburul de tocăniță se revărsa dinspre grilajul de la tejghea, răspândind un miros acru, metalic, care totuși nu reușea să acopere vaporii emanați de ginul Victoria. La capătul celălalt al încăperii se găsea un bar mic, o banală deschizătură în perete, unde puteai cumpăra gin cu zece cenți cana.

— Chiar pe tine te căutam, spuse o voce din spatele lui Winston.

Acesta se întoarse. Era Syme, prietenul lui, care lucra la Secția Cercetare. „Prieten” nu era, probabil, cel mai potrivit cuvânt. În ziua de azi nu mai aveai prieteni, aveai tovarăși, dar compania unor tovarăși era mai plăcută decât a altora. Syme era filolog, specialist în neolimbă. Ba chiar făcea parte din echipa enormă de specialiști care lucra în prezent la editarea celei de-a unsprezecea ediții a dicționarului neolimbii. […]

— Cum mai merge treaba la dicționar? întrebă Winston, ridicând vocea ca să acopere zgomotul.

— Încet, răspunse Syme. Am ajuns la adjective. E fascinant.

Se însuflețise imediat ce i se pomenise de neolimbă. Împinse crăticioara la o parte, luă codrul de pâine într-una din mâinile lui delicate și brânza în cealaltă, apoi se aplecă peste masă, ca să poată vorbi fără să strige.

— Ediția a unsprezecea este ediția definitivă, spuse el. Aducem limba în forma ei finală, forma pe care o va avea atunci când nimeni nu va mai vorbi altceva. Când vom termina, cei ca tine vor trebui s-o învețe de la zero. Tu îți imaginezi, presupun, că principala noastră responsabilitate este să inventăm