Ironia soartei făcu ca tocmai „dezmăţata” să deştepte instinctele erotice ale lui Titi. De la o vreme, acesta venea din ce în ce mai des în casa lui Giurgiuveanu, căutând în chip învederat pe Otilia. Lipsit de elocuţiune şi de idei, el se aşeza în apropierea fetei şi zâmbea tăcut, căutând cu dificultate un prilej de convorbire. Totuşi, aceste vizite dese erau surprinzătoare din partea lui Titi, care nu ar fi mers singur în casa cuiva, sub nici un chip. Titi se lăsa îmbrăcat după gustul Aglaei, se mişca după ordinele ei şi refuza să facă altceva, pe dată ce citea negaţiunea în ochii ei. Acum Titi părea nervos şi-şi înghiţea, când vroia să vorbească, prea des, saliva.

  — Ce faci? Întrebă el deodată, aşezându-se lângă Otilia.

  — Tu nu vezi? Cos, răspunse Otilia, fără să-şi ridice capul, ca unui copil mic.

  Câteodată Titi şedea aşa de mult, rumegând o intenţie obscură şi urmărind toate gesturile acesteia, încât Otilia se agasa şi se ridica să plece în odaia ei. Titi o urmărea docil şi acolo şi se posta în pragul uşii.

  — Titi, tu n-ai nici o ocupaţie?

  — Nu! Răspundea naiv Titi, urmărindu-şi gândul neexprimat. Un instinct de fată însă făcea pe Otilia ca faţă de Titi să-şi supravegheze gesturile ei, aşa libere şi de nepăsătoare, de obicei. Titi începuse să fie congestionat la faţă, distrat, şi Aglae, bănuind pricina, îl îndemna să plece de acasă. Stând pe bancă chiar alături de Otilia, fiind de faţă şi Felix şi vorbind cu toţii despre colegele lor, Titi, râzând chinuit, apucă stângaci braţul gol al Otiliei.

  — Dar stai frumos, Titi, ce ai? Se irită aceasta şi privi semnificativ în ochii lui Felix.

  Titi puse lui Felix, între patru ochi, o întrebare care-i sui acestuia tot sângele la cap:

  — Ascultă… Tu eşti bine cu Otilia… Spune drept… Se pretează?

  — Cum poţi jigni pe Otilia, se indignă Felix, presupunând asemenea lucruri? Otilia e o fată cuminte.

  Titi mestecă saliva, preocupat şi incredul:

  — Mama spune că a văzut-o cu mulţi.

  — Nu e adevărat, nu e adevărat! Negă Felix aprins. Într-o zi însă, Titi, după o lungă şedere nemotivată în apropierea Otiliei, care citea, îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată.

  — Eşti nebun, Titi, ţipă ea, pleacă de aici!

  Ţipătul ei fu auzit indirect de Aglae, care se mânie foc, însă nu pe Titi, ci pe Otilia. Ea îşi vărsă toată ciuda faţă de moş Costache, fiind sigură că Otilia o auzea dintr-o odaie alăturată:

  — Nici n-a pus mâna băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele.

  Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaţi de fulgere.

  — Papa! Strigă ea, ori plec pentru totdeauna din casa asta, ori tanti Aglae nu mai calcă pe aici.

  Moş Costache holbă ochii, şi aşa prea holbaţi, şi deschise braţele ca un om ce stă să se-nece, privind cu teroare şi implorare când pe unul, când pe altul. Aglae făcu o strâmbătură de sfidare, dar nu îndrăzni să mai vorbească, uimită de neaşteptata reacţiune. Costache, după ce aşteptă în zadar ca cele două părţi să se potolească, spre a-i cruţa trebuinţa de a lua o atitudine, îşi dădu seama de tăria mâniei Otiliei, care aştepta inflexibilă.

  — Nu-nu-nu… Trebuie. Să-să-să… Spuneţi vorbe grele, se bâlbâi el către Aglae, la plural, spre a atenua prin echivoc reproşul.

  Aglae ieşi, trântind uşa. Otilia merse către moş Costache, îl îmbrăţişă tristă, dar fără să plângă, şi, lăsându-şi capul pe umărul lui, spuse alintându-se:

  — Papa, de ce laşi tu să mă batjocorească, ştii bine că nu le-am făcut nimic?

  Moş Costache, în loc de orice răspuns, o strânse uşor în braţe.

  Acum tanti Aglae nu mai venea în casa lui moş Costache, spre întristarea acestuia şi bucuria Otiliei. În schimb, atât Costache, cât şi Aglae, ca să poată păstra comunicarea între ei, unul, din laşitate, cealaltă, din interes, se foloseau de Felix, care începu să fie, fără voia lui, un agent de legătură. În acelaşi timp, Stănică făcea cu ochii lui ceea ce ar fi voit sa facă Aglae. Se-ntâmplă ca o dată Stănică să-l găsească în casă, în odaia lui, numai pe Felix, care citea un curs de anatomie. Venise tiptil, trecând prin toate odăile fără să trântească uşile, aşa încât Felix fu speriat când auzi înapoia lui un glas bărbătesc. Stănică începu să se plimbe prin cameră, examinând cu atenţie toate lucrurile şi vorbind cu o bonomie intenţionată, ce presupunea complicităţi din partea lui Felix.

  — Va să zică, aici stai… Nu e rău (Stănică înfipse mâna în saltea, privi fugitiv în dulapul de haine), are mobile moş Costache… Nu ştii cât îţi reţine pentru pensiune? Te pomeneşti că nu ştii nici ce venit ai! Să ştii că am să mă interesez, aflu eu prin oamenii mei, moşu e pezevenghi (Stănică ieşi în geamlâc, continuând vorbirea şi mai tare, şi deschise uşa de la odaia Otiliei), e bogat putred, dar se ascunde, nici nu poţi şti bine ce are şi ce n-are. Aici şade Otilia! Frumos! Frumos! Nostimă fată, Otilia (Stănică făcu cu ochiul lui Felix), are temperament, ştie Pascalopol după ce umblă, stai alături de ea, las' că-i bine, şi eu, când eram student, şedeam la gazdă pe aceeaşi sală cu o fată delicioasă, eh, ce fată, să te fereşti însă de Otilia, e şireată, fă-ţi interesele şi atât, nu te cola, las' că nu eşti dumneata prost, nu te văz eu? (Stănică făcu iar cu ochiul lui Felix, căruia îi ardeau obrajii de ciudă.) Dar ce are Otilia aici? (Stănică îi scotocea acum prin sertare.) Ce de inele, ce de cercei, batiste fine, fleacuri scumpe, Pascalopol să trăiască… Cu Otilia, dacă ai bani, bine, dacă nu, te plantează. (Stănică începu