să coboare scările, condus strâns de Felix, care se temea să nu ia ceva din casă; ajunşi în odaia cu masa de joc, începu din nou să scotocească, întoarse tablourile pe dos, cercetă căptuşeala de lemn a oglinzii, aruncă ochii în toate părţile, în sfârşit ridică capacul cheselei cu tutun şi începu să miroasă.) Are tutun bun moşu, şi ştii de unde, nici nu-ţi trece prin gând, are debit de tutun, pe care îl exploatează prin alţii, tot Pascalopol i-a făcut rost de brevet, câştigă grozav, fiind în centru. (Stănică vârî mâna adânc în chesea şi-şi umplu buzunarul cu tutun.) Uite, oameni ca ăştia lasă succesiuni încurcate, ţi-o spun eu, ca avocat, nu fac testament, sau fac unul neştiut de nimeni, în favoarea câte unui şiret. Otilia ce treabă are? Noi, familia, dacă am fi mai energici, am putea lua măsuri, ştii, sunt destule, debilitate mintală etcetera, etcetera, dar moşul e pezevenghi, îl învaţă Otilia şi-l ajută Pascalopol. Ascultă, spune drept, în fond e în interesul dumitale, eu pot să-ţi fiu de mare folos în carieră (am să-ţi recomand o fată faină, unică), n-ai auzit pe moş Costache vorbind de testament, de adopţiune, de lucruri de astea, în sfârşit? E discret moş Costache, dar dumneata trage cu urechea, mai ales când vine Pascalopol. Mai treci pe la noi, întreba Aurica de dumneata!

  Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.

  — Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.

  Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:

  — Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.

  — Nu mai spune! Chiar aşa-l cheamă.

  Colegul îl informă că şedea într-o casă de raport cu câteva caturi, foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj, scoţând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea printr-o poliţă scadentă la data exigibilităţii ei. În caz de neplată, preschimba poliţa sporindu-i cifra, sau o protesta, dând afară pe chiriaş. În genere însă îngăduia pe toţi cu multă bonomie, fiindcă prin sistemul poliţelor şi al întârzierilor, chiria, mică în teorie, se dubla. Plătită anticipat, chiria era, de pildă, patruzeci de lei lunar, poliţa era de optzeci de lei, la întârzieri cu preschimbări se adăuga dobânda. Când tânărul chiriaş se încurca, moş Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casă, ajuta memoria debitorului şi-i cerea, bunăoară, dacă era student în medicină (pe aceştia îi prefera), tratate de medicină, cursuri, articole de obicei scumpe. Felix îşi aduse aminte fulgerător atunci că moş Costache se oferise să-i cumpere el, punându-i în cont, anume manuale, ceea ce-l surprinsese ca contrastând cu aparenta lui ignoranţă, şi că chiar îi adusese unul, în perfectă bună stare, cu excepţia unei semnături rase cu un briceag. Colegul îi mai povesti că moş Costache vine des să vadă casa, îi dă târcoale atente, privind-o cu mâinile la spate de pe trotuarul opus, ba urcă scările, ascultând uneori zgomotele din casă, că instalase, unicul în Bucureşti, un dispozitiv care face ca becul electric, aprins cu comutatorul de jos, să se stingă cam în clipa când chiriaşul ajunge la etaj. Asta, pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. (Felix se gândi prin contrast la lampa cu petrol din casa lui moş Costache.) De altfel, bătrânul nu făcea nici o observaţie, privea cu ochi paterni pe tinerii care aduceau femei şi le saluta ceremonios pe acestea, dacă păreau de condiţie bună. Colegul mai adăugă că moş Costache avea obiceiul să încerce de a da restul, la unele sume plătite, în timbre poştale, pe care le ţinea într-un portofoliu gros, legat cu gumilastic, pretextând că n-are mărunţiş. Felix îşi aminti numaidecât de debitul de tutun denunţat de Stănică.

  Spre Crăciun, Stănică apăru în casa lui moş Costache cu un individ necunoscut, între două vârste, îmbrăcat în haine prea lungi, ponosite, cu mari mustăţi roşcate căzând peste buze, cu capul ras. Avea înfăţişarea neruşinată, ipocrită a avocaţilor de provincie, siliţi să facă orice pentru a trăi şi lipsiţi de orice scrupule. Faţa îi era rumenă, înfloritoare, iar ochii, spălăciţi. Întâmplător, se afla şi Pascalopol, fiind spre seară, alături, se-nţelege, de Otilia şi de Felix. Acesta rămase nedumerit când Stănică recomandă pe individul roşu:

  — V-am adus un doctor fain, eminent, prieten intim al meu, domnul doctor Vasiliad, cam grecotei el, nu-i vorbă, dar bun doctor, pe mulţi a sculat din pat.

  Stănică vorbea familiar, cu pretenţii de umor, însă Pascalopol nu gustă deloc spiritul lui şi lăsă privirea în jos, jenat. Doctorul se aşezase îndrăzneţ pe scaun şi aştepta ca un specialist chemat într-adins. Felix schimbă câteva ocheade cu Otilia. Vădit, amândoi nu înţelegeau ce voiau cei doi musafiri.

  — Papa, întrebă Otilia, eşti bolnav? Tu ai chemat pe domnul doctor?

  — Nu, nu, nu, se apără Costache, înspăimântat la ideea de a plăti vreo vizită. N-am chemat pe nimeni.

  — Ei, frate, preciză Stănică cu aer jignit, domnul doctor nu ia nici un ban, l-am adus eu ca pe un prieten, să-l cunoaşteţi şi dumneavoastră, dar ar fi bine să vă examineze puţin, nu strică, e mai cuminte să chemi doctorul când eşti sănătos. Nu e aşa, Vasiliad, ce zici?

  În loc să se arate jenat, ca o cântăreaţă căreia i se cere să cânte la vizite, doctorul răspunse hotărât:

  — Se-nţelege, se-nţelege!

  — Ce spui, Vasiliad, de verişoara mea Otilia, zise Stănică, arătând spre fată, nu-i aşa că-i straşnică?

  Vasiliad păru a aproba, dar întrebă judecătoreşte:

  — Sunteţi căsătorită?

  — Aş, pufni Stănică, ce căsătorită! Nici n-o sfătuiesc să se căsătorească. Azi, o fată