frumoasă şi inteligentă face carieră strălucită, dacă n-are prejudecăţi. Ce să se mărite? Cântă admirabil la pian, vorbeşte două limbi străine, i-ar trebui o protecţie mare. Ai văzut Lilly de Georgiades! A luat un premiu la Nisa acum trei ani!

  Otilia se-ncruntă de bunăvoinţa trivială a lui Stănică, şi Pascalopol începu să bată nervos cu degetele în masă. Lilly de Georgiades era, alături de Miţa Biciclista, o curtezană de stil mare a Capitalei din acea epocă.

  — Examineaz-o pe Otilia, stărui Stănică. E cam nervoasă, debilă.

  Otilia opri scurt, cu un gest ironic, pe doctor, care se mişcase spre ea.

  — Mersi! Nu sunt bolnavă, sunteţi prea gentil!

  — Nu ştii, Otilio, declamă Stănică, ce ureche fină are doctorul! Minunată! Dacă-l aduceam la vreme la îngeraşul meu, azi ar fi trăit. Să ştii ce te aşteaptă, să previi, ăsta e rostul medicinei! Moş Costache, te rog eu (Stănică făcu din mâini semnul rugăminţii), am văzut că tuşeşti, ai să-mi mulţumeşti.

  Vasiliad se ridicase, îndreptându-se spre Costache, care implora pe ceilalţi din ochi să-l salveze, în vreme ce Stănică, spre a-i zădărnici rezistenţa, îi şi trăsese haina.

  — Găsesc că nu e potrivit, protestă Otilia cu oarecare iritare, să-l examinaţi pe tata, fără rost, să-i mai vârâţi în cap cine ştie ce idei.

  Stănică izbutise sa tragă şi vesta şi se făcu că n-aude pe Otilia.

  — Ai să-mi mulţumeşti, nu altceva! Asigură el pe moş Costache. Ureche minunată.

  Doctorul Vasiliad comandă profesional bătrânului:

  — Scoateţi-vă şi cămaşa!

  Acesta, intimidat, se execută, aruncând o uitătură vrednică de milă către ceilalţi, care nu se putură abţine de a nu zâmbi.

  — Câţi ani aveţi? Întrebă doctorul, imperios. Moş Costache se fâstâci. Era învederat că nu-i plăcea să-şi spună vârsta.

  — Şaizeci şi şapte, şaizeci şi cinci… Nu ştiu!

  — Hm! Făcu doctorul, în timp ce Stănică se-nvârtea, frecându-şi mâinile, în prada unei vizibile satisfacţii. Aţi suferit de vreo maladie infecţioasă intimă, soţia dumitale a făcut avorturi?

  Moş Costache se-ngălbeni, iar Pascalopol interveni:

  — Domnule doctor, eu cred că la o consultaţie de amuzament nu e nevoie de întrebări nepotrivite, când sunt de faţă şi domnişoare.

  — De ce, de ce? Sări ţanţoş Stănică, domnul doctor trebuie să ştie tot!

  Doctorul nechemat aşeză pe bolnavul fără voie pe un scaun, îi ciocni genunchii, aşezaţi unul peste altul, spre a le controla reflexele, încercă cu un ac de gămălie sensibilitatea epidermei, privi pe Costache în pupilele ochilor, cu ajutorul unei lumânări apropiate brusc, îl puse să scoată limba afară şi s-o ţină dreaptă, îl chestionă apoi într-un mod straniu: cât face 15 + 18, în ce an se află, cine este rege. Moş Costache, aşa de supus prin firea lui, se cam supără:

  — Crezi c-am ajuns în dddoaga copilăriei?

  — De câtă vreme aveţi această dificultate la vorbire? Întrebă doctorul, privind cu înţeles spre Stănică.

  Iritat de îndrăzneala lui Vasiliad, moş Costache se bâlbâi şi mai rău:

  — Uuunde vvvezi dum… Dumneata că am dificultăţi?

  — Aşa vorbeşte dumnealui totdeauna! Asigură Stănică. Felix, deşi la începutul studiilor, din scurta lui experienţă prin contactul cu colegii, prin lectura din proprie iniţiativă a unei patologii generale, înţelese că Vasiliad umbla să descopere la moş Costache o atingere a sistemului nervos, vreo infecţie localizată. Din felul cum examina doctorul, nu i se păru că are de-a face cu un practician bun.

  — Domnule doctor, zise el, ceea ce bănuiţi dumneavoastră, examinând reflexele, nu poate exista în nici un caz în această casă.

  — Dumneata ai noţiuni de medicină? Întrebă Vasiliad, ostil.

  — Domnul este student în medicină! Comunică Stănică. Doctorul se încruntă şi deveni deodată servil.

  — Daa? N-am ştiut! Fireşte că nu e nimic. Dar noi ne facem datoria.

  — În cazul de faţă, mi se pare că vă amuzaţi pe socoteala lui papa, adăugă Otilia.

  Pascalopol privi la cei doi tineri cu simpatie şi bătu aprobativ pe Felix pe umăr.

  Vasiliad începu acum să facă auscultaţia plămânilor, ducându-şi urechea deasupra spinării bătrânului.

  — Spuneţi treizeci şi trei, comandă el.

  — Cccum?

  — Spuneţi tare: treizeci şi trei. Aşa. Tuşiţi. Din nou: treizeci şi trei.

  — Treizeci şi trei. Treizeci şi trei. Treizeci şi trei. Doctorul ridică capul.

  — Aţi suferit vreodată de vreo congestie la baza stângă?

  — Nu-nu-nu! Se apără Costache, puţin palid.

  — Aţi avut ceva: aud crepitaţiuni.

  — Domnule doctor, sări Pascalopol, lăsaţi omul în pace. N-a avut nimic.

  — Nu aveţi din când în când sufocaţiuni, palpitaţii? Moş Costache ezită, indispus.

  — Am să vă dau un calmant foarte bun, insinuă doctorul!

  — E vârsta, fireşte, comentă sinistru Stănică. Examinează şi inima, Vasiliad.

  — Se-nţelege, se-nţelege.

  Vasiliad ordonă lui moş Costache să-şi oprească respiraţia şi-şi puse urechea pe pieptul lui, în vreme ce cu mâna dreaptă îi lua pulsul.

  — Oarecare oboseală, decretă el, nesolicitat, evident, îngroşarea vaselor. Sunteţi cam sanguin, cam rumen la faţă. Trebuie să vă feriţi de accidente. Mâncare mai puţină.

  Doctorul se pregătea să continue examenul şi în direcţia nutriţiei, însă moş Costache începu să reziste. Îşi trăsese cămaşa şi se îmbrăca.

  — Ajunge, ajunge, n-am nevoie, mulţumesc, bombăni el.

  — Suntem grăbiţi, domnule doctor, tăie scurt Pascalopol, ridicându-se, tocmai voiam să ieşim în oraş. La revedere. La revedere, domnule Stănică.

  — Circulaţia dumneavoastră e singura chestie care trebuie să vă preocupe, urmă doctorul, ca să dea o înfăţişare onorabilă concedierii.

  — Nu-i aşa? Nu-i aşa? Exultă Stănică, nu se ştia dacă de recomandarea doctorului, sau de ştirea proastei sănătăţi a examinatului.

  Ca să scurteze comedia, Pascalopol trecuse în odaia alăturată, trăgând printr-un semn pe toţi ceilalţi ai casei. Moş Costache se duse supărat în odaia lui, să-şi dreagă îmbrăcămintea, iar Otilia veni cu informaţia că Stănică şi doctorul trecuse, prin stradă, în curtea Aglaei.